Theatre of the Absurd [Sasuke&Sakura fan fic]

Capitolul 9- Întâlnirea

Theatre of the Absurd 

Din capitolul anterior…

Mi-am strecurat mainile in buzunar, luand-o de-a lungul plajei spre casa, observand ca politistii plecasera. Am simtit o bucata de hartie atingandu-mi degetele. Am scos-o uimita, deschizand-o. Am citit continutul. “Strada High Well, numarul 13, maine, ora 18. Ne vedem acolo.” Am zambit, continuandu-mi drumul. Nu il pierdusem... 

Capitolul 9

  Intalnirea

Dupa o noapte lunga, in care am incercat sa ma odihnesc cat am putut, am inceput sa ma pregatesc pentru intalnirea cu acel necunoscut care ma salvase. Nu stiu la ce ar trebui sa ma astept. Sa-i multumesc sau sa-l condamn pentru ca m-a salvat ? Oare ar fi trebuit sa-i marturisesc ca nu aveam nevoie de ajutorul sau si ca defapt voiam sa ma sinucid? Am ras sec, fara vlaga. As parea o psihopata daca i-as marturisi adevaratele mele intentii. Nu m-am aranjat in mod special. M-am imbracat lejer si mi-am lasat parul sa cada peste umerii mei. Parul meu roz probabil ca ar masca chinurile ce se reflecta pe fata mea zi de zi. 

Poate ca ma pricepeam sa joc rolul fetei fericite atunci cand eram in public. Nimeni nu-si dadea seama niciodata ca sufletul meu era incercat de cel mai mare pacat pe care mi-l imaginam: omorarea singurei persoane ce fusese alaturi de mine. Da, inca ma blestemam pentru tot. Daca as fi avut mai multa incredere in mine si convingerea ca puteam sa inving demonul ce ma poseda, poate ca as fi reusit sa imi controlez gesturile. Dar, oricum, voi ramane mereu fata slaba. “E stupid, Sakura. Viata ta e controlata de toti, mai putin de tine. De ce nu incerci ca macar o data sa fi tu stapana pe propriile puteri ?” Avea dreptate. Toti imi controlau viata, mai putin eu. 

Mergeam pe strada High Well asa cum mi-a spus. Nu stiu unde trebuie sa ma opresc si sa-l astept, dar banuiesc ca ma va gasi el inaintea mea. Tot ce trebuie sa fac este sa ma plimb pe strada asta mare si mizerabila, plina de oameni imbec*li care nu imi vor intelege niciodata povestea. Pentru ei totul pare o gluma. Viata lor este o rispa a naturii. Nu au ce sa caute pe acest Pamant, unde trebuie sa stii sa musti atunci cand esti muscat. Cineva m-a salutat, iar eu m-am intors. In fata mea statea acelasi brunet care ma salvase. Acum puteam sa-l vad mai bine. Avea trasaturi fine si o infatisare copilareasca. Dar ceva imi spunea ca sub acest chip innocent se ascunde ceva misterios, periculos si intunecat. 

Mi-a aratat o cafenea simpla, saracacioasa, unde nu era prea multa lume. Locul perfect pentru a vorbi despre intentiile mele din ziua precedenta. L-am urmat, fiind cu un pas in spatele lui. Merge cu atata incredere, intr-un mod puternic si dominant. Nu ii pasa daca sunt sau nu in spatele lui. Nu se oprea din mers si nici nu se uita peste umar la mine. Puteam sa plec oricand, constienta ca pe aceasta strada aglomerata nu ma va simti atunci cand urma sa ma retrag, dar o voce imi rasuna in minte si-mi spunea sa raman si sa nu plec nicaieri. Eram trasa dupa el fara voia mea. 

Ne-am asezat la cea mai retrasa masa. Peretii erau spalaciti si murdari, iar canapele rupte si vechi. Cafeneaua imi facea scarba. Atunci cand o chelnerita s-a apropiat de noi, brunetul i-a facut semn arogant sa plece. Nu mai avea acelasi comportament bun pe care l-a avut atunci cand m-a scos din apa. Cine era el defapt ? Am tras aer adanc in plamani, concentrandu-ma asupra ochilor lui patrunzatori ce imi analizau trupul. Am rosit instantaneu sub privirile lui atente. Aveam impresia ca nu ma chemase aici doar pentru a-i explica ce se intamplase ieri. Voia mult mai mult.

-Cum te cheama ? vocea lui m-a trezit din visare. Aveam impresia ca intrebarea era retorica, pentru ca el parea sa stie deja cum ma cheama. Poate din aceasta cauza I-am spus ca ma cheama Kenzy, un nume inventat pe moment. Kenzy ? Ce nume mai e si asta ? 

-Cred ca e un nume rusesc. Mamei mele ii placea mult rusa. 

Adevarul era ca nu imi cunoscusem niciodata mama. Era frumoasa sau urata, puternica sau slaba ? Nu stiam dar nici nu ma interesa…

-Deci, Kenzy, povesteste-mi despre ce s-a intamplat ieri. 

Nu o sa ii spun adevarul, asta e sigur, dar trebuie totusi sa-i spun o poveste care sa para adevarata. I-am spus ca m-am pierdut prin acea padure si ca am ajuns pe acea stanca fara sa vreau. M-am impiedicat de ceva si am cazut. Trebuia sa creada povestea asta, pentru ca nu stiam ce sa-i mai spun. Se uita la mine usor mirat. Probabil ca nici el nu credea ce ii spuneam. Nu prea aveam o putere de convingere dezvoltata si nici macar nu inspiram incredere. Aveam expresia unei adolescente nesigure, care minte mai mult decat sa spuna adevarul. Nici eu nu mai stiam cate minciuni spuneam intr-o singura zi. 

-O piatra ? s-a aplecat peste masa, tragandu-ma mai aproape si soptindu-mi la ureche, astfel incat nimeni nu ne putea auzi. Amandoi stim ca nu te-ai impiedicat, ci mai degraba pareai sa te fi aruncat singura de teama sa nu te prinda politistii. Am dreptate, Sakura ? 

Am inghitit in sec. Un singur cuvant mi-a strabatut mintea: “Cum?” Stie cum ma cheama, stie ce s-a intamplat ieri si pare ca stie mult mai multe lucruri despre mine decat atat. Citeste ganduri, pentru ca altfel nu-mi explic cum de stie deja tot fara ca eu macar sa-i fi spus. M-am departat de el, intinzandu-ma cat mai departe pe canapea. Oricine ar fi, mi-era teama sa mai stau langa el. Fata lui aroganta devenea din ce in ce mai enervanta. 

-Ai fost atat de eleganta atunci cand te-ai inaltat, ca o pasare cu mainile in aer, sarind cu atata curaj de parca voiai sa te eliberezi de ceva anume. Defapt, chiar vrei sa te eliberezi de ceva : de vina pe care o porti in suflet de cand, doar datorita slabiciunii tale, Hinata a murit. 

Am inghetat. Cuvintele lui ma faceau sa tremur. Era pentru prima data cand auzeam din gura altei persoane acelasi lucru pe care il gandeam si eu- faptul ca doar din vina mea Hinata acum era moarta. Cum de stie atat de mult lucruri despre mine ? Speriata, m-am ridicat de la masa, dar m-a prins de mana, fortandu-ma sa ma asez inapoi. Prin ochii lui parca puteam sa-l aud cum tipa la mine : “Tu esti de vina ! Esti un monstru !”. Am inceput sa rad, amuzata de situatia in care ma aflam. Dar era un ras trist, inconstient, invinuitor. Ma ascuzam singura de crima, iar asta era cea mai puternica judecata pe care o puteai indura. Am inceput sa plang, innebunita de situatia in care ma aflam, de faptele pe care le-am comis, de politia ce ma urmarea. Traiam o viata care nu imi mai parea sa fie a mea, ci mai degraba a unui criminal. Lucrurile au scapat de sub control !

-… Dar stai linistita, sunt aici sa te ajut. 

 <<< To be continued >>>