Temeri

Capitolul 1.

Încearcă să fugi de suferință, vei eșua. O poți ascunde, o poți trata în timp, dar niciodată nu o vei putea preveni. Ea este acolo mereu pândind momentul prielnic pentru a da năvală, pentru a te transforma într-o ființă slabă și neajutorată.
Și cum suferința este generată de iubire, atunci singurătatea îți rămâne singura soluție pentru a o putea preveni.

O mașină claxonează în depărtare, cu siguranță e un șofer nervos.

Deschid ușa încet și pășesc în interiorul casei mele. Cum intru aud țipete și îmi dau seama ce se întâmplă. Părinții mei se ceartă, din nou. Iar tata este beat, din nou.

- Ce naiba aveți iar? îi întreb nervoasă săgetându-i cu privirea pe amândoi în parte.

- Nu te băga, îmi spune tata.
Plec imediat de acolo și intru în camera nepotului meu.
Nepotul meu, Andrei, are cinci ani. Este cel mai răsfățat din casă. Printre trăsăturile de caracter ale sale, principala e inteligența. Și nu, nu spun asta doar pentru că este nepotul meu.

Andrei e cel care m-a făcut să râd de multe ori, deși eram tristă.
Când mă întreabă cineva dacă îl iubesc, răspund fără ezitare. Dar când o persoană mă întreabă dacă îmi iubesc părinții, evit să răspund. Nu pentru că nu i-aș iubi, ci pentru că nu sunt obișnuită să-mi exprim sentimentele față de ei. Niciodată nu le-am spus că-i iubesc, dar nici ei mie. Până la urmă, oamenii știu că-i iubești fără a le face vreo mărturisire.

- Andrei, puiule. Cum ești? îl întreb pe nepotul meu ce se juca cu o mașinuță.

-Bine, dadi. Tu când ai venit ? îmi spune el ridicându-se de jos lăsându-și mașinuța.

- Acum cinci minute, ai mâncat?

- Nu, și nu vreau să merg în bucătălie. îmi spune el trist.

- De ce, puiule? îl întreb știind deja răspunsul.

- Bunica și bunicul se cealtă, îmi spune lăsându-și privirea.
Credeam că nu a auzit cearta. De fapt, voiam să nu o fi auzit. Dar țipetele lor se aud și pe stradă. Mi-e rușine să ies din casă atunci când ei se ceartă. Uneori reușesc să îi fac să termine cearta, alte ori degenerează. Atunci apare fratele meu, Valentin.
Valentin are 28 de ani, este înalt, puternic și responsabil - lucru care nu se poate spune despre Mara, soția sa. Ea e opusul fratelui meu. Mara este iresponsabilă, imprudentă și nu prea petrece timp cu Andrei. Dar nu petrece timp cu Andrei din prisma faptului că lucrează.

- Andrei, du-te să te speli pe mâini. Eu merg să mă schimb, vin să mâncăm împreună.
Am ieșit din cameră, iar din fericire, cearta s-a sfârșit.
Apăs pe clanța ușii mele și deschid.

O văd pe sora mea la calculator. O salut apoi iau hainele cu care trebuie să schimb. O întreb prin semne dacă vrea să mănânce, iar ea încuviințează.

Sora mea are probleme de auz și de vorbit. Când eram mică îmi era greu să vorbesc prin semne cu ea, dar m-am obișnuit. Mă chinuie gândul că ea vrea să se căsătorească dar nu are un pretendent. La cei 30 de ani ai săi, arată mult mai tânără. Este frumoasă fără machiaj, uneori mă întreb cum de suntem surori.

Aud soneria telefonului meu și răspund.

- Ianna, vino la spital. Se pare că au nevoie de noi, grăbește-te. îmi spune Simona dintr-o suflare.

Închid telefonul și îi spun surorii mele că trebuie să plec. Îi las responsabilitatea de a-l duce pe Andrei să mănânce.

- Ianna, ce bine că ai ajuns, au nevoie de noi. Bine, iniţial m-au chemat pe mine, apoi m-au pus să te sun, îmi spune Simona uitându-se la telefon.

- De ce e hărmalaie în spital? îi spun prietenelei mele cele mai bune.

Aparent, Simona ar părea o optimistă convinsă, dar asta e doar o fațetă. În realitate ea are nevoie de iubire ca de aer.
Ne cunoaștem de mici, de la vârsta de șapte ani. Ea a fost adoptată de vecinii mei, care sunt și prieteni de familie.
Îmi amintesc că era foarte sfioasă, foarte temătoare. În prima zi de școală s-a lovit de un copil pe hol. Și-a cerut scuze, iar acel copil a început să râdă de vestimentația ei. Eu am intervenit când ea plângea, l-am gonit pe acel copil și am îmbrățișat-o. De atunci suntem cele mai bune prietene. Au existat dezamăgiri, mici trădări și certuri, dar nu am renunțat la prietenie.

- Rudele unui pacient amenință doctorii, îmi spune Simona.

- Hai să vedem despre ce e vorba, îi spun Simonei.

Pe hol, o doamnă la vârsta a doua îmbrăcată într-o rochie lungă, albastră țipă la un doctor. Lângă ea este o tânără frumoasă.
Fata nu pare a avea mai mult de 21 de ani. Este sumar îmbrăcată, purtând o rochie scurtă. Este blondă, înaltă şi slabă - cu siguranţă e fotomodel.

Eu și Simona ne apropiem și intrăm în salon. Un bărbat foarte frumos este întins pe patul cu lenjerie albă ca laptele. Are o rană minoră la cap care sângerează, se pare că e inconștient. Stau câteva secunde și îi contemplu frumusețea.

- Nu te mai holba la el, îmi spune Simona.

- Dar nu mă holbez la el! îi spun enervată că a spus aia așa tare!

- Sigur că da, acum să ieșim înainte ca domnul doctor Tomescu să vină în salon, îmi spune Simona trăgându-mă de mână.

Domnul doctor Tomescu are 32 de ani, este înalt, cu înfățișare frumoasă. Am observat de câteva ori că se holbează la mine, Simona spune că îmi face „ochi dulci". Dar eu nu cred. Nu sunt deloc atrăgătoare, fața mea e una banală, ochii - ei bine, sunt cei care mă salvează. Am ochii albaștri asemănători oceanului Atlantic. Părul meu este lung, culoarea sa fiind castanie. Nu, nu sunt blondă cu ochii albaștri. Nu arăt ca un fotomodel desprins din reviste.

Sunt imperfectă, ca toți oamenii. Dar totuși viața nu e roz. Viața nu este ca în filme, toate protagonistele arătânad excepțional. În viața reală, femeia este simplă și frumoasă, machiată și extraordinar de frumoasă, sau nemachiată și urâtă. Cam asta văd majoritatea oamenilor.

- Marinescu și Damian! strigă la noi asistenta-șefă, iar noi ne întoarcem imediat oftând.

- Da, spunem amândouă în același timp.

- A fost internat un pacient la salonul zece. Vreau ca voi două să vă ocupați de el în mod special, ne spune asistenta-șefă.

Această asistentă are 50 de ani, un salariu bun și un soț. Moștenitori nu are, chiar ea ne-a spus asta. Numele ei este Dana, are un caracter puternic și este perspicace. Câteodată îmi dă fiori, dar rămâne secretul nostru asta.