Răscoala morților

Prolog

"A trecut aproape un an de când s-a făcut rahatul praf. Nici nu ştiu cum să încep sau de unde să încep. Nu ştiu unde-mi sunt prietenii sau dacă mai sunt în viaţă. Sunt singură în spatele unui camion, înconjurată de cei morţi. Mă tot întrebam, o fi asta ziua în care mor? După tot ceea ce s-a întâmplat? După tot ceea ce-am sacrificat ca să supravieţuiesc şi ca să-mi apăr oamenii?   

 După toate acestea, moartea e inevitabilă. Cu toţii vor muri mai devreme sau mai târziu. Nu contează dacă cei morţi nu o să-ţi vină de hac. Sunt oameni acolo care te vor mort fără nici un motiv. Nu mai e nimic care ne diferenţiază de cei morţi. Nimic nu-i mai poate opri pe niciunul dintre ei. 

 Niciodată nu am crezut că viaţa va fi uşoară, dar niciodată nu mi-am imaginat că va fi aşa. Am crezut în Dumnezeu şi în iubirea lui pentru noi. Dar după toate astea? Nu mai.  După... După ce a trebuit să privesc oamenii dragi mie murind. După ce a trebuit să omor ca să supravieţuiesc. După ce am văzut ce întorsătură macabră şi dezgustătoare a luat umanitatea. Nu există nici un Dumnezeu, iar noi toţi suntem daţi naibii. Pământul vrea să moară. Ce se să nu-l lăsam? De ce să luptăm şi să îndurăm durerea pe care lumea asta ne-o dă? De ce să nu renunţăm? Suntem morţi oricum. Chiar dacă suntem în viaţă, suntem morţi. Suntem la fel ca ei. Mi-am pierdut speranţa că vom lua înapoi tot ceea ce a fost odată al nostru.

 Sunt obosită şi nu mai vreau să lupt. Mai am 5 gloanţe. Mi-am rupt cuţitul încercând să deschid oblonul camionului. În afara camionului sunt probabil câteva zeci. Îi aud constant, chiuind şi bătând. Este lumea lor acum. 

Nu pot sta aici pentru totdeauna. Mi-e foame, iar lanterna mea e pe moarte. Mi-e frig şi sunt îmbibată în sânge. Îl simt picurând pe spatele meu; de la ceafă, până la talia pantalonului. Am o conservă de ton, un baton de ciocolată şi jumătate de sticlă de apă.

Scriu asta ştiind că aici îmi este sfârşitul. Mă rog la orice o fi acolo sus că are grijă de prietenii mei. Dacă cineva găseşte biletul ăsta - ori sunt moartă lângă el, ori sunt undeva acolo, dar una din ei. Am luptat îndeajuns. Dacă cumva eşti unul din prietenii mei - îmi pare rău. O poţi face. Ştiu că poţi. Am încredere în tine. Eşti puternic şi ai trecut prin lucruri mult mai urâte. Te iubesc. 

P.S. Poţi mânca batonul meu de ciocolată. Doar de data asta."

-Nu... Nu mai e.

Am spus, înecându-mă cu salivă. Ţineam jurnalul ei în mână. Nu era aici. Conserva de peşte era goală, aruncată pe jos. M-am aplecat şi am luat batonul de ciocolată, făcându-i loc în buzunarul meu plin până la refuz. Am dat din cap. Nu voiam să plâng. M-am întors şi m-am uitat la ei - amandoi tăcuţi. Ochii lor erau umezi. Se uitau în gol, gândindu-se la acelaşi lucru la care mă gândeam şi eu - Unde este? 

-Unde e sticla cu apă? am întrebat, uitându-mă în jurul meu.

I-am văzut uitându-se la mine. Am rânjit, sărind din camion.

-Haide, trebuie să o găsim. Moartă sau vie. 

Am continuat să mergem. Era obligaţia noastră să o găsim, indiferent de orice. Aveam un sentiment că asta va fi o aventură pe cinste.