Scaldare in dorinta [~Yaoi~]

Capitolul X

Capitolul X

            Următoarea zi venise atât de repede, încât parcă de cum mă trezisem, am început să îmi fac bagajele. Ceea ce vreau să spun este că eram foarte emoţionat, iar timpul trecuse pe lângă mine mai repede decât un avion cu reacţie. Mi-am aruncat în bagaj tot felul de haine subţiri pe care aveam să le port acolo, în Hawaii. 

             La început credeam că glumea atunci când  mi-a spus unde anume şi pe ce plajă mergem... însă când mi-a arătat biletele, credeam că era vis, în niciun caz relaitate.

             La ora două, când auzisem claxonul maşinii bărbatului, am expirat puternic dintr-o dată, şi am ieşit din casă, salutând-o în fugă pe sora mea.

             Kyan a ieşit din maşină, zâmbindu-mi fericit, ceea ce am făcut şi eu, uşor agitat. Îmi luase geamantanul mare şi îl puse pe bancheta din spate a maşinii.

            -Eşti entuziasmat? mă întrebase bărbatul, de îndată ce amândoi ne-am urcat în automobil.

             -Cred că mă înspăimântă ideea...  niciodată n-am fost într-un asemenea loc. Va fi ceva total nou pentru mine.

             -Ceea ce însemnă că avem ocazia de a ne creea nişte amintiri frumoase, pentru că nici eu nu am mai fost în Hawaii.

             -Da, aşa e...

             Nu am înţeles de ce, însă obrajii mei au început să se înfierbânte încetul cu încetul şi am rămas cu privirea aţintită spre parbriz, însă nu şi spre drumul pe care mergeam. Mai bine spus, urmăream o muscă ce s-a izbit de parbrizul maşinii. Parcă eram hipnotizat de ceva necunoscut mine, dar care cu siguranţă nu se referea la insecta aceea cu aripi, strivită de viteza cu care Kyan circula. Simţeam că stomacul îmi era gol, şi zeci de fluturi îşi făceau veacul prin el... lucrul acesta mi se întâmplase doar când am intrat în primul an de liceu şi eram extraordinar de entuziasmat să îmi cunosc colegii.

             Oprirea noastră a fost în faţa aeroportului, apoi, deşi am ezitat mai mult de zece minute, chiar înainte de îmbarcare, Kyan mă convinsese că avionul nu avea să se prăbuşească. Erau sute de fete care treceau pur şi simplu pe lângă noi şi îşi opreau privirile uimite spre cel de lângă mine, însă Kyan nu părea a băga de seamă, sau pur şi simplu era obişnuit. Totuşi eu mă simţeam atât de mic, încât aş fi putut sa fiu considerat o amarâtă de furnică. Mergeam în dreapta lui şi eram cu capul băgat în pământ, la figurat, desigur.

             -De ce stai aşa? mă întrebase Kyan, observându-mi poziţia aplecată a capului.

             -Toată lumea se holbează şi mor de ruşine! Dacă se holbează la tine, se holbează şi la mine instinctiv, să vadă cine e lângă tine, şi e de-a dreptul jenant...

             -Vrei să merg şi eu aşa? Să nu mă recunoască nimeni? Pot să o fac, spuse bărbatul, luând aceeaşi poziţie că a mea. 

             -Nu. Tu eşti Kyan Lawson, tu eşti obişnuit cu asta, dar eu nu am ce căuta lângă tine şi de aceea e ciudat...

            -La dracu! Sunt un om oarecare! Tratează-mă ca pe unul şi îndreaptă-ţi spatele, sau am să stau aşa pe tot parcursul drumului nostru. Dacă o singură dată te mai subapreciezi, cred că am să le spun piloţilor să deturneze avionul!

             -Oh, da... Cu siguranţă vei face asta! am spus eu ironic.

             -Nu pune niciodată la îndoială mintea unui om nebun, rostise Kyan, întorcăndu-şi capul spre mine, moment în care m-am îndreptat şi am început să merg normal.