Scaldare in dorinta [~Yaoi~]

Capitolul IX

Capitolul IX

             De cum mi-am îndreptat ochii spre ceas, am văzut că era deja ora şapte. Am înghiţit în sec, simind cum pulsul îmi creştea din nou. Păream probabil un idiot, însă aşa era firea mea, iar eu îmi făceam griji pentru Kyan. Nu sunase, iar eu mă gândeam la ce era mai rău. Poate păţise ceva... sau poate pur şi simplu îl durea în cot că eu îi aşteptam telefonul. 

             La un moment dat nu îmi venea să cred că a doua variantă m-ar fi supărat la fel de tare precum prima, însă ştiu că asta simţeam, şi îmi doream ca în acel moment să fi fost un tip căruia să nu-i pese nici măcar de familie. Poate că ar fi fost mai uşor, şi nu mai stăteam cu inima în gât, gata să îmi iasă afară. 

             Am lăsat baltă filmele de la televizor deoarece îmi pierise tot calmul, şi am început să îmi fac o cafea. Nu după mult timp în care mă aflam în faţa aragazului cu ibricul în care îmi pregăteam de obicei cafeaua, am auzit telefonul sunând. Am fugit spre el, punându-l la ureche, turbat şi răspunzând agitat.

            -Justin? Kyan la telefon.

             -Ce bine, am rostit eu, expirând uşurat şi lăsându-mi trupul să cadă peste braţul canapelei, direct pe suprafaţa moale.

             -Îmi pare rău, aş fi vrut să sun la cinci, dar am avut probleme în a găsi un telefon pentru că al meu e dat dispărut, şi numai la hotel am reuşit să fac rost de unul. 

             Am zâmbit, fiind fericit în sinea mea. Chiar a vrut să mă sune, şi s-a străduit să găsească un telefon pentru asta. Chiar mi-am simţit obrajii luând foc la acel gând şi am tăcut pentru o clipă, aşteptând să îmi revină ideile.

             -Cum a fost zborul? Sincer, nu credeam că m-ai luat în serios când ţi-am spus să mă suni...

             -Oricum te-aş fi sunat şi dacă nu îmi spuneai. Şi obişnuieşte-te, pentru ca două săptămâni va trebui să mă suporţi zilnic la telefon.

            Am râs la auzul vorbelor sale,  şi m-am întins mai tare pe canapea ca o pisică ce tocmai s-a trezit.

             -Pot să fac faţă, am răspuns eu, ferindu-mi bretonul din ochi. Cum e acolo? 

             -Ah, e minunat! Hotelul e impecabil, iar accentul francezilor când încearcă să îmi vorbească în engleză e absolut ilar. Numai de mâine vom începe filmările, pentru că mă vor lăsa să mă odihnesc astăzi... dar vreau să îmi găsesc telefonul mobil mai întâi. Apropo de asta... tu nu ai unul?

             -Ah, eu nu. Nu am ce face cu el. Oricum nu am cu cine vorbi. Doar Sam sună mereu pe fix pentru că ştie când sunt acasă.

             -Aha. Bine... Am o întrebare: ştii cumva în cât timp ajunge un colet din Paris în Los Angeles?... De fapt, nu contează. Trebuie să plec, dar vorbim mai târziu. Cu puţin noroc, îmi voi găsi şi telefonul mobil.

             Am observat că a devenit din ce în ce mai grăbit, aşadar l-am salutat şi am pus telefonul la loc. Nu am avut timp de gândire, deoarece mi-am amintit de cafeaua care se afla pe foc.

             A fost prea târziu când am ajuns în bucătărie pentru a stinge focul, deoarece tot lichidul negru ajunsese pe aragaz, îndemnându-mă pe mine să îmi pun mâinile în cap, înjurând în gând şi mormăind ceva neinteligibil printre dinţi. Evident a trebuit să mă pun pe treabă, pentru că dacă aveam sa las totul aşa, aş fi avut de probleme nu numai cu o soră, ci mai ales o femeie nervoasă.