Răul necesar

Capitolul 39

— Ai văzut-o pe Anna noaptea trecută?

— Cred că e cu Brendon în dormitorul de lângă. Vorbim în zece minute.

— Ai spus cinci, îi atrag atenția, aruncând o privire de-a lungul mării de oameni care dorm pretutindeni prin casă.

Cam închide, iar eu rămân neclintită în fața acestui peisaj, consternată și înfrigurată; în realitate, nu îmi este frig, doar că... mă simt rece. Refuz să merg să mănânc, deși îmi este nefiresc de foame. Prefer să rămân aici decât să străbat livingul imens în care parcă a avut loc o bătălie a sexelor.

Telefonul lui Ashton începe să sune și tresar la auzul melodiei gălăgioase. Apăs cu mâinile tremurânde pe butonul verde și-l duc la ureche.

— Alo?

— Ce mama naibii? înjură un bărbat la capătul celălalt. Dă-mi-l pe Ashton.

Vocea îmi este total străină, așa că încerc să fiu cât de amabilă se poate, pentru că nu vreau să îi creez probleme lui Ashton.

— Bună! Îmi pare rău, dar Ashton nu e aici.

— Dar unde e?

— Nu știu. Telefonul lui a rămas la mine peste noapte.

Urmează o pauză stânjenitoare. Știu ce reiese din cuvintele mele și nu îmi place.

— Mă rog, oftează bărbatul. Spune-i că Jonas o să-i rupă curu-n două când îl vede.

Cu siguranță nu îi voi spune una ca asta.

— Alo? insistă el. M-ai înțeles?

— Sigur, rostesc nesigură, apoi el închide apelul.

Cam apare de pe treptele care duc la etaj, încheindu-și cureaua pantalonilor. Se oprește din mers și îmi aruncă o privire.

— Încă o dată te pescuiesc în urma lui Ashton, concluzionează el în notă matinală.

Nu se putea abține?

Merg spre el și îi arunc o privire mustrătoare, împingându-mi ochelarii pe nas. Îi întind telefonul, dar el clatină amuzat din cap, dându-mi de înțeles că nu îl va lua.

— Nu merge și de data asta, blondino, rostește aproape amenințător, apoi pășește înainte spre bucătărie.

Mă grăbesc în urma lui, strângând telefonul mobil în mână.

— Dar eu nu am când să i-l dau, Cam! țin să menționez, ridicând tonul.

În esență, sunt deranjată de ideea de a-l vedea pe Ashton doar pentru a-i da telefonul.

— Asta nu e treaba mea, mi-o taie Cam, deschizând frigiderul și aplecându-se în fața lui. Ce vrei să mănânci?

Oftez și vâr telefonul în geantă, cu gândul că va rămâne aici o vreme – cel puțin până când va veni Ashton să îl recupereze. Cu toate că nu îl cred în stare să vină să mi-l ceară, iar eu nici atât n-am să-l caut ca să i-l înapoiez. I l-aș putea da Sashei, pentru că ea sigur se va vedea cu el. Imagini de seara trecută îmi străfulgeră gândurile și pielea mi se furnică, traversată de un fior plăcut.

— Blondino! mi se adresează Cam din nou.

Mă uit derutată la el.

— Ce naiba ți-a făcut Ashton?

— Scuze, îi spun, zâmbind cu jumătate de gură.

Cam nu știe ce se întâmplă, dar tot îmi este imposibil să nu mă simt ca și când ar face-o. Intimitatea noastră este ambivalentă, exact ca relația pe care o avem. O parte din mine știe că dacă ceilalți ar afla, farmecul ar dispărea. Expunerea la lumina zilei ar putea schimba totul – ar transforma-o în ceva comun. Asta dacă ceea ce știu eu despre comun este, în același timp, și adevărat.