Răul necesar

Capitolul 37

Ashton s-a ridicat de lângă mine în timpul nopții și a plecat din cameră. M-am ridicat și am încuiat ușa și n-am putut să mai adorm după aceea, iar acum privesc pe fereastră cum cerul se luminează tot mai mult de după clădirile înalte, înlăturând cu blândețe noaptea. E un proces lent și încântător, dar care mă înspăimântă, pentru că urmează o altă zi în care am șansa să o iau de la capăt și am, totodată, neșansa să eșuez.

Casc, privind spre ceasul electric de lângă pat, care indică ora opt, așa că mă ridic și merg la baie. Fac duș, iar apa fierbinte se simte mai bine ca niciodată. Las capul pe spate ca ea să mi se prelingă pe față. Doar așa mă pot trezi. Sunt în continuare în dubii în ceea ce privește vizita lui Ashton de azi-noapte. Pe de-o parte, sper să fi fost un vis, însă pe de altă parte nu vreau ca vizita lui să fi fost o închipuire. N-aș putea suporta să aflu că îmi este atât de dor de el.

Mă spăl pe dinți și îmi usuc părul, apoi ies din baie și mă schimb în hainele de zi. Sunt sigură că astăzi va sosi și colega mea de cameră, ceea ce mă bucură nespus. Îmi fac patul și apoi iau hainele pe care trebuie să le las la spălătorie și portofelul, hotărâtă să merg apoi să iau micul dejun. În primele zile nu mă puteam gândi decât la diminețile în care coboram din dormitorul meu și îl găseam pe tata jos, pregătind micul dejun. Acum, iau micul dejun de una singură, în cantină. Sunt fericită că mâncare gătită aici este bună și ieftină. De multe ori am văzut și profesori care preferă să mănânce aici decât să străbată tot institutul pentru a merge la vreun pub.

Cobor treptele căminului și mă îndrept spre spălătorie. Clădirea este pustie, și mă întreb dacă va fi la fel și mâine, când este programată festivitatea de începere a anului studențesc. Aproape toate mașinile de spălat sunt goale, așa că mă pironesc în fața celei mai apropiate și o deschid, vârând rufele murdare în cuvă. Torn din detergentul aflat în dulapul închis cu cheie și apoi pornesc mașina.

Ajung la cantină și mă îndrept spre standul de mâncare. O văd pe bucătăreasă mișcându-se undeva în spate, așa că îmi iau în tăcere clătitele cu arțar și sticla cu apă, apoi mă așez la o masă întâmplătoare. Doamna Guffin, femeia care servește la tejgheaua cu mâncare, pare că s-a obișnuit deja cu mine, pentru că de câteva dimineți nu mai trebuie să îi spun ce vreau de mâncare, căci ea are clătitele și apa pregătite.

Mănânc și privesc pe fereastră. În curând va ploua din nou, pentru că cerul este brăzdat de nori întunecați și grei, iar atmosferea este apăsătoare. Nu mă deranjează câtuși de puțin. Soarele îmi amintește de tata, iar acum am nevoie să îmi țin gândurile preocupate cu altceva.

Termin de mâncat și duc tava spre coșul de gunoi, aruncând resturile, ca mai apoi s-o așez pe tejghea. În mod normal, ar fi trebuit să fie și altele deja folosite, dar a mea este singura. Aici nu mănâncă nimeni la o oră atât de matinală. Și nici măcar nu mi se pare atât de devreme. Dacă tata ar fi fost în viață, acum ne aflam în biserică și ne pregăteam pentru slujbă.

Închid ochii când ies din cantină, pentru a alunga sentimentul chinuitor de dor, provocat de amintirile de la biserică. Nu știu când voi avea curajul de a călca într-o alta. Mai am nevoie de timp.

Deschid ușa cu cartela și intru în cămin. Urc treptele și observ de la depărtare ușa deschisă a camerei vecine. Deși sunt confuză, continui să merg, apoi o văd pe Sasha ieșind, cu suportul negru al unei chitare agățat pe umăr. Încuie ușa și mă zărește abia când se întoarce. Zâmbește cu jumătate de gură și așteaptă să ajung în dreptul ei.

— Matinală, ca de obicei, remarcă ea.

Îi zâmbesc larg. Îmi pare teribil de bine să o văd.