Răul necesar

Capitolul 15

Acum, Ashton îl ține pe Marc afară, trăgând cu o mână clanța ușii de metal. Marc este blocat în exterior, dar îmi vorbește:

— Eva, hai afară! Nu rămâne acolo.

Nu sunt în stare să mișc vreun mușchi. Nici nu pot clipi. Nu știu dacă ar trebui să fiu îngrijorată, dar cred că am început să mă obișnuiesc cu ideea că îi place să se strecoare în locuri în care nu are voie.

— Deschide, Ashton! bate Marc cu palma în geamul gros al cabinei, apoi se întoarce spre bărbatul care este responsabil de ocuparea cabinelor, cerându-i și lui să deschidă.

Bărbatul ridică din umeri, pentru că privirea lui este îndreptată spre Ashton. Clipesc mărunt și dau să mă ridic.

— Rămâi acolo, Eva, îmi cere Ashton.

După un moment de ezitare, mă întorc pe banca de metal, acoperită cu burete. Nu este ca și când, dacă m-aș lupta cu el, aș putea ieși.

— Lasă-l pe Marc să intre, Ash, te rog, îi cer, iar el se uită peste umăr la mine, după ce, sub privirea perplexă a lui Marc, cabina se clatină și apoi simt inerția amplificându-se în timp ce ne mișcăm.

Roata s-a pus în funcțiune.

Confuzia care mă macină devine mai profundă când Ashton se relaxează, stând cu fața spre geam. Își proptește palmele în muchia subțire a ușii, se apleacă în față și își lasă capul între umeri. Pare... extenuat. Rămâne așa cât timp ne distanțăm de sol, ceea ce se întâmplă foarte încet. Ne mișcăm aproape la fel de lent ca felul în care eu respir, ca și când simplul sunet al respirației ar tulbura atmosfera. Am impresia că presiunea creată în interiorul cabinei are să îi facă geamurile să plesnească.

Parcă așteptăm ca timpul să se oprească în loc în orice clipă.

— De ce ai făcut asta? îl întreb.

Umerii lui se încordează când se îndreaptă de spate și se întoarce cu fața spre mine, lăsându-și corpul să cadă pe bancheta din fața mea. Își întinde picioarele și le încrucișează pe bancheta mea, apoi își dă capul pe spate și închide ochii. Sunt aproape sigură că nu îi face plăcere faptul că ne aflăm în această conjunctură. Mi-a dat suficiente semnale care au indicat că nu este încântat de compania mea. Oare vrea să se asigure pentru a treia oară că nu voi vorbi despre el și Jess? Orice ar avea de gând, instinctul îmi spune că prezența lui neașteptată aici, cu mine, pentru o oră întreagă, se va sfârși cu anumite consecințe.

Nu știu cât timp păstrăm tăcerea, însă la un moment dat am impresia că a adormit. Și deodată, deschide aproape imperceptibil ochii și mă privește printre gene. Îmi mut atenția undeva pe geam, aparent distrasă de priveliștea de care nu sunt interesată câtuși de puțin. Ceea ce, într-adevăr, mă deranjează... De câteva zile am început să fiu deranjată de multe lucruri și mă întreb dacă nu cumva o fi vreun rezultat al nopților agitate.

— Mi-ai spus Ash adineauri? mă întreabă el, deodată.

Îmi întorc capul. În graba de a-l aduce pe Marc în cabină, nici nu am realizat ce spun.

— Da.

Se încruntă, căpătând o expresie gânditoare. Ochii lui albaștri mă cercetează scurt din cap până în picioare. Îmi trag cardiganul mai mult în jurul corpului.

— Dacă tot vrei să-mi spui cumva, atunci spune-mi Ashton, rostește cu o voce care este departe de a fi în concordanță cu apropierea fizică dintre noi doi.

Este distant și aproape uman.

— Am presentimentul că nu vom fi nevoiți să mai interacționăm în viitor, așa că nu prea contează cum ne adresăm unul celuilalt, rostesc plat, apoi îmi întorc capul spre clădirile înalte ale orașului, a căror înălțime nu am depășit-o încă.