Răul necesar

Capitolul 39

Când mă trezesc a doua zi sunt chircită între așternuturile albe șifonate, iar pătura a luat forma unui cocon în jurul meu. Am obrazul lipit de saltea și țin o pernă în brațe. Deschid greu ochii și clipesc de câteva ori, cu ochii mijiți. Simt lipsa ochelarilor, dar nu sunt în stare să mă ridic și să îi caut prin dezordinea din pat. Cred că lui Ashton nu i-a mai păsat de faptul că suntem într-o casă străină atunci când a ales să mă învelească din nou de dimineață. A plecat când afară încă era întuneric, promițându-mi că mă va duce la campus când o să mă trezesc. Promisiune pentru care, cu siguranță, a întârziat mai mult decât trebuia. Îmi este teamă să mă uit la ceas. Fără îndoială, este trecut de prânz, iar faptul că am dormit atât de mult este numai din cauza lui Ashton.

Mă ridic totuși, după ce mai moțăi un pic, încerc să cobor din pat. Părul îmi cade pe lângă obraji și nu sunt sigură că vreau să văd cum arată. Îmi masez pleoapele și îmi caut ochelarii, îngustându-mi privirea în timp ce bâjbâi printre buclele părului și cutele așternuturilor. Îi găsesc rătăciți în țesătura persană a covorulu de sub pat și mi-i pun la ochi.

Îmi ridic breteaua sutienului pe umăr și intru în baie. Mă zgâiesc un timp la multitudinea de butoane ale cabinei de duș, apoi reușesc să pornesc apa caldă și o las să curgă până scap de haine. După ce mă spăl, scotocesc prin setarele comodei în care este integrată chiuveta, în speranța că voi găsi o periuță de dinți de unică folosință. Firește că dau peste câteva, în ultimul sertar. Baia este dotată cu de toate – are și deodorant, săpunele micuțe parfumate, un pieptene și chiar și o cremă de față, doar că este expirată de câteva luni. Brendon nu pare genul de persoană care s-ar ocupa de aceste detalii, și cum părinții lui sunt mai mult absenți, nu mă surprinde.

Mă spăl pe dinți și pe față, apoi îmi pieptăn părul și decid să îl las desprins.

Reîntoarsă în dormitor, îmi culeg puloverul de pe podea și îl trag pe mine, apoi așez patul, aruncând la sfârșit o privire prin dormitor, ca nu cumva să uit ceva. Observ pe noptieră un telefon mobil și îl recunosc de îndată pentru că este al lui Ashton. L-a lăsat aici ca să îl sun când mă trezesc?

Îl iau de pe noptieră și merg înspre ușă. Exact ca data trecută, constat că este încuiată, numai că în dreptul ei, pe podeau, chiar la picioarele mele, se află cheia. Ashton a strecurat-o pe sub ușă? Aș fi preferat să îmi lase un motiv ca să îl sun, ce-i drept.

Ies pe hol după ce descui ușa și străbat etajul, îndreptându-mă spre scări. Ajung în living-room, unde dezordinea primează, alături de oameni adormiți. Nu văd pe nimeni cunoscut și mă îndrept cu grijă, silențioasă ca o felină, spre ușile glisante care dau în grădina din spate. Este pustiu, așa că scot telefonul lui Ashton și îl deblochez. Caut în agendă numărul lui Cam și apăs pe tasta verde.

— Te-ai trezit, Frumoasa din pădurea adormită?

Nu-mi pot stăpâni zâmbetul, chiar dacă cel care mi-a răspuns este Cam și nu Ashton. Judecând după vocea lu somnoroasă, l-am trezit.

— De unde ai știu că sunt eu? îl întreb.

— Ashton nu m-ar suna nici dacă ar fi pe moarte. Unde ești?

Cuvintele lui mă întristează, pentru că i-am remarcat atitudinea rece față de Ashton, de când s-a întors în Washington.

— Sunt la parter.

— Ashton te-a lăsat aici peste noapte?

Nu cred că ar trebui să răspund la această întrebare.

— Las-o baltă, oftează el. Du-te în bucătărie și mănâncă ceva. Cobor în cinci minute.

Îmi duc mâna la frunte când îmi amintesc de Anna.