FIVE

Capitolul 15

   Îmi aminteam de harta pe care m-am uitat. Castelul era în spatele meu şi aş fi vrut să spun că trebuia să o luăm la dreapta, pentru că aşa îmi aminteam de ce am văzut pe hartă, dar nu eram sigură, aşa că am aşteptat să descopere Nicole locaţia noastră pe GPS.

- Aici suntem noi, aici e castelul, ne-a arătat Nicole pe GPS. Şi trebuie să o luăm pe...

- Acolo! Am arătat spre dreapta, cum am ştiut de prima dată.

- Şi chiar trebuie să o luăm pe drumul ăsta spre pădure? E foarte mult de mers, protesta Nicole.

- Ştiu, dar altfel riscăm să ne rătăcim şi pe drumul acesta ştiu sigur că ajungem unde trebuie.

   Am început să mergem, iar casele se tot înmulţeau. Am văzut şi câteva magazine pe unde am trecut ceea ce-l făcea să semene cu un oraş în unele locuri, dar mi se părea mai mult un sat. Era foarte plăcut pentru că era liniştit, iar pădurile se vedeau dincolo de acele case. Singurul inconvenient era frigul şi vântul care se înteţea cu fiecare minut.

- Şi acum? S-a oprit Carla la o intersecţie privind în stânga şi în dreapta.

- Dreapta, am răspuns eu şi Nicole în acelaşi timp.

- De ce nu stânga? S-a îmbufnat Carla. Arată mai bine strada aceea, decât străduţa asta îngustă şi plină de gropi.

- Strada aia duce în cu totul altă direcţie, dar tu poţi s-o iei pe acolo. Nicole a continuat să meargă, iar noi am urmat-o.

   Am pierdut noţiunea timpului de când tot mergeam şi niciuna din noi nu vroia să scoată un ceas, din cauza frigului. Mergeam bine înfofolite şi tăcute, privind şi admirând peisajele şi casele din jurul nostru. Lumea a început să iasă din locuinţele lor şi treceam pe lângă tot mai mulţi oameni grăbiţi sau ocupaţi. Era începutul unei aventuri la care am tot visat în copilărie, dar nu eram la fel de entuziasmată ca atunci, ba chiar eram îngrijorată şi mă gândeam doar la acel lanţ ce-l va salva pe Matt. Trebuia să-l găsim şi eram dispusă să dau tot ce-i mai bun din mine ca să-l găsesc.

   Timpul trecea în timp ce noi ne continuam drumul. Speram să găsim lanţul înainte să se întunece, ca să ne întoarcem acasă şi să dormim în paturile noastre călduroase. Dar o voce îmi spunea că acesta nu era nici măcar începutul. Am ajuns la intrarea în pădurea ce ducea spre locul unde era ascuns lanţul. Se întindea în faţa noastră, mare şi înspăimântătoare, cu frunzele maronii ale copacilor, ce se desprindeau de aceştia la fiecare bătaie a vântului rece de sfârţit de toamnă. Ne-am oprit neştiind încotro să o luăm, dar dintr-o dată am ştiut care era drumul bun. Nu puteam să explic de unde ştiam, ceva mă împingea în direcţia cea bună.

- Simţiţi şi voi asta? Ne-a întrebat Lola, zâmbind. Pe acolo trebuie să o luăm, arăta spre o potecă la un metru de noi.

- Eu simt, am răspuns concentrată pe acel sentiment ce mă trimitea pe acel drum.

- Eu nu simt decât frigul, a răspuns Ruby.

- Şi eu, a răspuns Nicole, asta trebuie să simţim?

- Eu simt că am nevoie la toaletă, ne-a anunţat Carla făcându-ne să ne revenim din acea transă ciudată şi să râdem în hohote.

- Toaletă nu avem, am reuşit eu să spun printre hohotele de râs, dar avem tufişuri.

   După ce ne-am potolit râsul şi eram pregătite să ne continuăm drumul, am intrat pe rând în pădure, mergând în şir indian pe poteca îngustă. Ultima casă am lăsat-o în urmă de mult, la fel şi oamenii ce treceau mai devreme pe lângă noi. Eu eram prima, Lola în urma mea, apoi Nicole, Ruby şi ultima Carla care continuau să ne întrebe ce simţim şi unde mergem.