Povestea Minei

V

La acest gand lacrimile au aparut siroaie pe fata mea. M-am intins pe acea suprafata imaculata si am inchis ochii. Acum nu se mai auzea nimic... nici aici, nici pe lumea cealalta. Acum era liniste... am incercat sa-mi pun gandurile in ordine, sa pun la cale o strategie de a iesi de aici, dar nu puteam gasi nimic. 

Cum am ajuns aici? De ce? Asta e! Sunt un geniu! Am ajuns aici cand am adormit, deci daca voi adormi din nou voi ajunge inapoi... sau in Rai... depinde.

Tot ce trebuie sa fac e sa dorm...

Parea simplu, dar nu avea sa fie...

Cred ca sunt aici de mai mult de 48 de ore. Ar trebui sa fiu franta. Ar trebui sa dorm, dar nu mi-e deloc somn. Am fugit, am sarit, am plans, dar nimic nu ma poate obosi. Inca fug, nu stiu unde, dar e clar ca pe aici nu e loc de scapare. 

Alb, alb, doar alb. Am ametit. De vreo 3 zile vad doar alb in fata ochilor mei. Innebunesc. Cred ca am facut-o deja. Nu am mai auzit deloc voci, de nicaieri. Poate sunt la morga, acolo nu are cine sa vorbeasca... sau poate sunt in sicriu. Nu stiu cat timp mai am... poate s-a scurs deja...

Simt cum picioarele imi ingheata, imi paralizeaza. M-am oprit involuntar din fuga haotica, m-am prabusit  la pamant. Simteam ca ma sting.

 Renunt! Renunt, strig din rasputeri. Ma intorc cu fata spre asa-zis-ul cer si inchid ochii. 

Acum nu mai sunt...