„Valurile amețelii încetară brusc, făcând loc unor clipe trecătoare de liniște, pline de așteptare încordată.
Apoi, fără niciun avertisment, izbucniră deodată un bubuit și un huruit enorm, ce se uniră și se revărsară într-un tunet înspăimântător. Din nou, am simțit punctul unei imense concentrări de energie, care mă izbea, mă hărțuia și mă ardea dincolo de limitele suportabilului, în ritmul de atunci familiar mie al spațiului pădurii, concentrare pe care n-o puteam descrie decât prin analogie, cu frigul absolut al ochilor săi sau cu privirea sa disprețuitoare.
Îmi apucă brațul cu mâinile sale și lasă să-mi scape în același timp un strigăt straniu de durere amestecată cu o mică surprindere interioară. Atingând ultimele clipe ale existenței mele, simțind cum sângele se revarsă fără oprire, îmi pierdusem orice sentiment pe care l-aș fi putut avea vreodată față de el. Devenisem oarecum imună, nu-mi mai păsa nici măcar de faptul că el avea să câștige, din nou...
Eram convinsă că, în cele din urmă, acolo îmi voi găsi liniștea, libertatea. Speram la bogăția trăirilor de acolo, după viața eliberată de orice constrângeri sau prejudecăți.
Cu fiecare moment ce trecea, deveneam din ce în ce mai slăbită, în timp ce ceața din fața ochilor mei devenea tot mai deasă.
Am căzut fără voie în brațele sale ușor tremurânde. Nu mă mai satisfăcea niciun regret al său, nicio atingere, nicio strângere de mână.
Timpul m-a învățat să lupt, deși nu am făcut nimic bun în viața asta.
Dar așa a fost să fie...”
SFÂRȘIT
CITEȘTI
Love more | #Wattys2016
Short Story„Armand m-a consolat. Păru atât de mișcat de ochii mei secătuiți, se arătă atât de afectuos, încât m-am alinat. I-am născocit tot felul de scuze, dar niciuna nu mă convinse: n-ar fi plecat dacă ar fi ținut la mine. Dar ținea, oare, serios la ceva? ...
