Început și sfârșit

Capitolul 12

              Luke

          Nu sunt cu mințile la ceea ce se întâmplă, mă gândesc numai la faptul că aseară mai aveam foarte puțin și o sărutam după atâta vreme pe Mary. Imaginându-mi sărutul, încep să îl mimez până un ropot de aplauze începe să treacă dincolo de inconștiența mea, văzând-o pe Cici cum mă sărută.

           -Ce mama dracului crezi că faci? izbucnesc eu nervos.
    
           -Păreai întristat și m-am gândit să îți dau o mână de ajutor, în special că nu te-am mai văzut de doi ani de zile, răspunde ea învârtindu-și o șuviță de păr pe arătătorul drept.

           -Prea târziu, Romeo, îmi spune Dora cu sarcasm atunci când o caut pe Mary cu privirea, dorind să nu fi văzut nimic.
   
           Mă întorc spre ea și aștept să îmi spună unde este.

          -Tocmai a plecat, în timp ce tu savurai sărutul acesta.

           Mâniat de ceea ce s-a întâmplat, fug repede după Mary, sperând că o voi găsi și mă va asculta. Clopoțelul se aude, iar liniștea pune stăpânire pe întregul liceu. Îmi pun mâinile în cap, pregătit să trag de păr la cat de nervos sunt, când mici suspine se aud din baia fetelor. Pășesc speriat spre locul de unde vine sunetul și deschizând ușa, ceea ce nu mi-aș mai fi dorit vreodată să îmi mai imaginez sau să mai văd, îmi rupe inima. Mary stă sprijinită de chiuvetă, plângând de parcă i-a murit cineva drag și spre norocul meu, nu mă aude pășind aproape de ea. O cuprind de umeri, și fără să se uite la mine, își încolăcește mâinile în jurul abdomenului meu plângându-mi pe piept încet.

          Brusc sunt împins puternic. Mă împiedic de tocul ușii de la intrarea în baie, izbindu-mi capul de un perete. Nu știu de unde atâta forță, dar vederea mi se încețoșează, ochii mi se închid, iar ultimul lucru pe care îl mai aud înainte să cad în inconștient sunt țipetele disperate ale Maryei.

          O luminiță albă și puternică îmi apare în față, făcându-mă să îmi închid la loc ochii. Îi deschid uitându-mă în altă parte, deodată auzind niște bip-uri. Ori sunt într-un spital, ori visez. Mă ridic cu greutate în șezut, o durere imensă făcându-și prezența în cap. Ridic mâna stângă ca să verific dacă totul este în regulă și simt la atingere un pansament aproape de ceafă. Dau să mă ridic din pat, scoțându-mi cablurile ce erau introduse în mâna dreaptă, când deodată pe ușă intră un bărbat înalt, masiv și dacă nu aș fi mai frumos ca el, aș spune că e chiar chipeș.

          -Nerăbdător să scăpați, nu-i așa domnule Tomas?

          Tomas? Cu cine naibii vorbește? Îi arunc o privire confuză și imediat îmi bagă o lanternă în ochi.
 
          -Mi se poate spune și mie ce se întâmplă și cum pot pleca odată?

          -Domnule.. începe doctorul să zică, dar este întrerupt de o voce blândă și caldă, cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată.

           -Nu îi plac spitalele, spune cea care a întrerupt discuția.

           -Și dumneata ești? întreabă idiotul ce se presupune că este doctorul care are grijă de mine.

           -O apropiată a familiei. Dacă veniți puțin afară, vă pot explica, îi spune ea și brusc simt că dacă nu mai rămâne măcar un minut, voi muri de dor.

           -O recunoști? își întoarce doctorul atenția asupra mea.

           Fata mă privește curioasă, iar eu dau negativ din cap. Ochii săi brusc devin înlăcrimați, plini de dezamăgire.

            -Știi ce zi este astăzi? mă întreabă doctorul din nou, iar eu dau iar negativ din cap.

            -Bănuiesc că nici numele nu ți-l știi.

          Șocat, un gol imens îmi apare în minte și realizez că nu știu absolut nimic. Nici măcar cum mă numesc.

          -Domnișoară, poftiți afară, și îi văd pe cei doi cum ies din cameră.

          
             Astfel rămân singur în cameră și mai confuz decât eram când m-am trezit. Ce mi s-a întâmplat?