Experimentul

Singur

M-am trezit în același loc dar eram singur, suferind de pe urma unei dureri groaznice de cap. Dianthe nu era de văzut sau de găsit prin apropiere. Fugise așa cum promisese. Din fericire nu îmi furase rucsacul. Considera probabil tehnologia mea, o inutilitate și o pierdere de timp. Cred că avea dreptate. Eram un om pierdut. În cel mai bun caz aveam să sfârșesc drept sclavul unei rase extraterestre despre care nu știam mare lucru. Pentru prima dată de când pășisem pe Maldek2c1, mă simțeam demoralizat, trist și mort. Da, eram mort pe jumătate. Mai aveam atâtea întrebări fără răspuns... încât îmi venea să renunț. Aveam impresia că tot ce mă înconjura era un simplu decor, o minciună sau poate o iluzie bolnavă. Dar asta era realitatea, și cât de curând aveam să fac primul meu apel către oameni. Un joc stupid în care eram prins. Pentru moment. Am plecat din ascunzătoarea ei fără să privesc înapoi. Fără regrete. Era mult prea frumos ca după douăzeci de ani în care am stat izolat pe o navă, să îmi găsesc un prieten... Sau poate.. Nu, nu, nu ! Gânduri idioate. Trebuia să îmi construiesc sau să găsesc un loc în care să mă adăpostesc, pentru că nu eram în siguranță. Cine știe cum aș fi putut fi pedepsit de kinopți. De asemenea, trebuia să îmi recapăt puterile și să transmit un mesaj către Terra. Scosesem din discuție posibilitatea de a le spune tot ce se petrecuse până acum. Chiar dacă erau și oameni care nu meritau să fie înșelați de către mine, nu era momentul să dau o dovadă de slăbiciune. Încercam pe cât posibil sa nu las urme evidente de pași pe nisipul acela negru, așa că aproape îmi târâiam picioarele. Nu știu care fusese cauza pentru care leșinasem dar încă mă simțeam slăbit și aveam nevoie de un somn bun. Mă gândeam la cum ar fi fost să simt nevoia de a mânca, dar din fericire nu o simțeam. Trebuia în ciuda stării mele fizice și psihice să îmi țin ochii larg deschiși și să nu-mi pierd nicio clipă atenția. Parcă nimic de mai devreme nu se întâmplase. Locul asta era pustiu ! Nici urmă de mișcare, de extratereștrii, de fete cu părul verde. Nimic. Observam cum niște stânci înalte, se ridicau în stânga mea, după mai bine de câteva ore de mers. Am decis că nu mai pot continua și că aveam să rămân acolo până când eram pregătit să o iau din nou la drum. Într-un loc mai ferit mi-am așezat rucsacul pe jos și l-am folosit pe post de pernă. Privind spre cer, am vazut toate acele stele printre care uneori, o cometă se plimba glorioasă. Era frumos. Ce bine ar fi fost ca lucrurile aici jos, să fie la fel de frumoase... Am adormit cu asta în gând.

Când m-am trezit din nou am realizat că trecuseră opt ore și patruzeci de minute. Corpul îmi era aproape înțepenit chiar dacă nisipul nu era o suprafață atât de dură. Trecuse deja prea mult timp de când ar fi trebuit să îmi scot micul dom, și să încerc să prind semnale de la sateliți. Sprijinit de una din roci am activat dispozitivul care în nu mai mult de două minute a prins o undă pe care îmi puteam transmite mesajul :

- Aici AS1. Maldek2c1 este o planetă pustie până la ora actuală. Nu am găsit nici o formă de viață până acum și mă îndoiesc că altceva în afară de niște plante ciudate, pot trăi aici. Voi continua să mă deplasez cât de mult pot pe suprafața planetei dar nu îi dau prea mult șanse.  Vă voi contacta în următoarele șase zile. Transmisie încheiată.

Eram oarecum odihnit după ce dormisem dar mult prea dezorientat. Ce altceva puteam face acum? Cu fiecare pas adăugat, riscam să mor. Și nu voiam să mor ! Dacă aș fi vrut asta, aș fi făcut orice ca să rămân pe navă. Să mă lupt cu o rasă extraterestră pe care nu o cunoșteam ? Să le dau semnale de alarmă trădătorilor de pe Pământ? Să o caut pe acea Dianthe care mă abandonase ca pe ultimul.. om? Oricum prezența ei nu mă ajuta cu altceva, decât cu.. Mă făcea să gândesc anormal, și să îmi pese, când defapt scopul meu era cu totul altul. Doar m-ar fi încurcat. Nu e loc pentru sentimente sau prieteni, eu nu am venit aici pentru asta. E mai bine așa. Da, e mult mai bine așa !

După această auto-analiză, de care trebuie să recunosc, avusesem nevoie, mi-am luat rucsacul de pe jos și am continuat să merg spre nicăieri. Era ciudată toată aventura asta cu Maldek2c1, și cu mine, experimentul experimentelor, eroul universal și kinopții. Mă gândeam adesea la trecutul Terrei, la momentele importante din istorie, și la fericiții muritori care se ocupau de lucruri mai banale decât salvarea lumii. Aș fi vrut să simt gustul mâncării bune, să am o nevastă frumoasă, să vin acasă de la lucru. Când am fost educat, mi s-a spus că asta făceau pământenii. Noi cei de acum nu suntem atât de norocoși. Călătorim în spațiu, primim injecții și ne sacrificăm. Halal viață !

- Lasă-mă în pace, creaturăăă ! se auzise țipătul cuiva cunoscut la câțiva metri în fața mea.

- Oh, nu ! Dianthe... am șoptit eu, tăindu-mi-se respirația.

Un kinopt...