Experimentul

Verde

În fața mea stătea pe jumătate goală, o fată (??) cu părul... verde. De aceiași nuanță pe care o aveau și buruienile. În minte mi-a venit direct ideea că ar putea fi un miraj, o halucinație cauzată de cine știe ce ciudățenie sau greșeală pe care am făcut-o fără să îmi dau seama. Dar când am văzut ce teamă și ce ochi inocenți avea, m-am trezit din visare. Asta era real. Stăteam ca o statuie în fața ei căci orice mișcare bruscă ar fi putut s-o sperie și nu voiam asta.Totuși nu mă gândisem în acel moment că n-ar putea înțelege limba mea, așa că i-am vorbit.

- Te simți bine ? Ești rănită? Îți pot fi de folos cu ceva? întreb eu, holbându-mă la pieptul ei gol, peste care îi cădeau totuși niște plete lungi de păr.

- De ce te holbezi așa la mine ? îmi întoarce ea răspunsul, sfioasă.

Așadar mă înțelegea. Un început bun, m-am gândit eu, și am preferat să animez dialogul printr-un reproș :

- Tocmai vin dintr-o călătorie lungă, nava mea a plecat acum trei secole de pe Pământ, și tu mă întrebi de ce mă holbez ?!

- Pământ... spune ea și ochii ei aurii se aprind ca două torțe. 

Niciodată nu am mai văzut o asemenea nuanță. Îmi plăceau ochii ei.

- Ce s-a întâmplat? Ești lovită? Tu de unde ai apărut? Am o mie de nedumeriri, dar mă opresc când văd cât de înfricoșată este.

- Liniște ! E încă aici.

- Ce e aici? o întreb din nou, de data asta pe un ton mai calm.

- Cine. Mă rectifică ea.

Apoi își ridică unul din degete și și-l lipește de buzele mele, făcându-mi semn să tac. După câteva minute spune:

- Și eu sunt pământeană. 

Nu o credeam. Arata destul de diferit față de oamenii pe care îi văzusem.

- Am fost născută aici. Și sunt sclava lor. Dar acum am dezertat și mă caută.

- Sclava cui...?

- A kinopților, zice ea. O rasă extraterestră foarte avansată care colaborează cu Pământul de sute de ani. Noi am fost... aruncați aici către Stăpânii oameni.

- Vrei să spui că Stăpânii oameni știu despre acești... kinopți?

- Da. Dar acum sunt cei mari dușmani.

- Și eu de ce am fost trimis aici? vorbesc ca pentru mine însumi.

- Ei te-au trimis? mă întrebă ea.

- Da.

- La naiba ! Să nu faci ceva necugetat, zice și se încruntă.

- Oricum nu ș-ș-știu ce să f-fac... mărturisesc, bâlbâindu-mă.

- Vino după mine și taci. Am o ascunzătoare pe aici pe aproape.

M-am dus imediat după ce mi-am recuperat rucsacul. Pe spate avea o zgârietură destul de adâncă. Sângera. Pe chipul ei nu putea fi citită expresia durerii. Mă întreb ce anume o ajuta să fie atât de puternică. Aș minți dacă aș spune că nu mă uimea. Ambiția, focul din ochi ori de câte ori își ațintea privirea către mine, mă făcea să îmi doresc să o cunosc și mai mult, dar mai presus de orice, mă făcea să o venerez. Această ființă uimitoare care trăia printre stele. Mă întreb care era numele ei... Dar mai ales, care era povestea ei.