My own wolf pack

❈Capitolul 4❈

Eram fix în spatele fetei. O urmăream îndeaproape, fiecare mișcare, fiecare gest fiindu-i observat de mine.

Ok, am spus c-o ajut, dar asta nu înseamnă că acum deodată suntem cele mai bune prietena...Nu... Nici în ruptul capului nu îmi voi lăsa garda jos. Nu știu ce-i poartă mintea puștoaicei și nici nu vreau sa aflu.

Tăcerea era asurzitoare iar drumul interminabil. I-am studiat fiecare curba a corpului, fiecare detaliu.Cu doar trei centimetrii mai scunda ca mine, slaba și totuși mușchii bine definiţi, parul lung de un castaniu închis, culoarea pielii puţin maslinie. Cu ochii de un verde închis, aproape spre căprui, și cu nasul putin cârn și buzele pline, frumusețea fetei era răpitoare.

Și totuși, era o necunoscută. I-am promis că o ajut cu toate ca nu știu nimic despre ea. Ah Fiona, cum poți fi atât de amețită? Cum?

Îmi dau o palma mintal și hotărăsc ca nu pot continua așa, trebuie sa fac cumva sa aflu cate ceva...

-Deci... Sparg eu gheaţa. Câți ani ai?

-Contează? Îmi răspunde ea la întrebare cu o alta întrebare.

-Cum te numești?

-Contează?

-Care este povestea ta?

-......

-Cu ce mai exact vrei sa te ajut?

Liniștea era apăsătoare pentru mine. Am bombardat-o cu întrebări iar ea mi-a răspuns numai cu "contează? ". Am picat de proastă... Îh... Dar tot nu ma las. Scot eu ceva de la ea chiar dacă voi folosi forţa. Dau sa spun ceva, să îmi încep altă idee, dar tipa mi-o taie scurt.

-Mă numesc Kirara. Am 17 ani și provin dintr-o haită de lupi din sud. A început ea sa povestească.

Avea privirea îndreptată în faţă. Fixă, hotărâtă, de neclintit, furioasă răzbunătoare, și tot odată blândă și rece ca buzele oceanului pe tărâmurile Irlandei vara.

-Și care-i faza cu colierul meu? O întreb arătând cu degetul spre obiectul sclipitor ce-l ţinea strâns la piept.

-Ăsta este biletul meu de ieșire din infern. Spune în timp ce se scotocea în buzunar.

Scoate din acesta un pachet mic și dreptunghiular, frumos împachetat. Îl deschise și scoate din el o ţigară. O duce la gură și o aprinde , trăgând din ea cu poftă,inspirând fumul, ca mai apoi sa îl scoată exspirând zgomotos.

-Interesantă activitate. Spun pasiv privind-o din spate rece. Pot sa întreb de ce fumezi? Îmi reiau ideea.

-Ai făcut-o deja. Îmi răspunde trăgând alt fum.

-Poate... Dar tu nu mi-ai răspuns.

De fiecare dată cînd trage cu sete din ţigară semiîntunericul cedează într-o explozie care îmi permite să-i desluşesc chipul. De fiecare dată din ce în ce mai bine, dar nu suficent pentru a avea întreaga imagine, ca într-un joc de puzzle cu piese lipsă. Ochii i se aprind și pulsează în licăriri de cireașă amară.

-Nu fumatul e important, ci cauza din care fumez. Unii oameni fumează din cauza durerii, alții din cauza singurătății, alții din plictiseală, dar eu... Eu fumez ca să mor.

Vorbea încet și apăsat. Nu îndrăzneam să o întrerup. Era prinsă în timp, în amintiri.

-M-am apucat când am considerat ca nu mai este nicio șansă pentru mine. Pentru viața mea neînsemnată. Stii cum e sa-ti planga sufletul in fiecare minut?Cateodata simti dorinta de a plange fara motiv; pentru ca vrei sa te descarci de toata durerea ce a acumulat-o sufletul tau in tot acest timp.