My own wolf pack

❈Capitolul 3❈

Sângele a început să ţâșnească din rana adâncă, colorându-mă din cap pana în picioare într-un roșu aprins. Aterizez ușor pe sol ștergându-mi ghiarele de sângele monstrului.

-Cum și-a permis să-mi spună "potaie"? Incredibil... Mormăi eu în barbă în timp ce ma îndreptăm spre tânără ce se uita la mine uimită.

-Ce-ai pățit? Ţi-a mâncat pisica limba? Spun ridicându-mi capul spre ea privind-o nedumerită.

-Tu... T-tu... Toc-m-ai l-ai tăiat î-în două? Spune bâlbâindu-se.

-Da, și? O întreb întorcându-mi privirea încă o dată la cadavrul din spatele meu. Care este problema? Îmi reiau eu ideea acum privind-o pe ea în ochi.

Tipa asta ar trebui sa învețe să se calmeze si sa nu-si mai schimbe culorile la fata... arata ciudat verde-albastra... Îmi amintește de mine cea din trecut. Mereu agitată și speriată, având în totdeauna pe cineva care sa ma apere. Ce nostalgic.

Dezamagirea si durerea simtite in trecut fac prezentul si viitorul meu un infern intr-o lume frumoasa. Asa parea si fata din fata mea. Trista si indurerata.

Viaţa nu e deloc blândă, nu e deloc roz. Sunt atât de multe încercări, atât de multe dezamăgiri încât uneori simti că nu mai poti face faţă. Atât de multe lacrimi şi atât de puţine zâmbete adevărate. Nu încerca să  înţelegi, e greu.

Viaţa mea ? Era ziua veselă, noaptea tristă. Oh, noaptea. Mereu priveam afară şi nu vedeam decât un peisaj dintr-o poveste. Stelele, luna sunt atât de frumos pictate, iar adierea uşoară te duce cu gândul la nostalgie şi atunci, parcă n-ar fii de-ajuns, apareau lacrimile.

În fiecare seară amintirile mă bântuie, poate au prins drag de mine, poate nu vor să mă lase singură, nici eu nu ştiu. Tot ce ştiu e că doare şi doare tare. Sunt multe, multe dezamăgiri, multă suferinţă şi e greu, foarte greu. Uneori mi se pare imposibil să şi zâmbesc, dar o fac.

O fac pentru că nu-mi pot imagina o zi ca o zi în care n-am zâmbit. Am învăţat că nimic nu e întâmplător, am învăţat că fiecare persoană apare în viaţa ta cu un scop. Am învăţat că prietenii azi sunt, mâine nu mai sunt. Viaţa e mai mult decât un film.

Viaţa e realitate, iar realitatea doare cel mai tare. Oh, şi ştii? Trebuie să fii un om puternic, trebuie să ţii capul sus oricât de greu ar fii, trebuie să ai încredere în tine, trebuie să ai grijă de tine căci dacă nu o faci tu nimeni n-o face..

-A, mi-am adus aminte! Spun în timp ce m-am trezit din gândurile mele. Colierul! Dă-l înapoi ! Ma răstesc eu la ea.

-Hă? În niciun caz! Asta e biletul meu spre libertate. Nu ţi-l dau înapoi ciudat-o! Spune în timp ce scoate limba la mine.

-Ce ai spus zgârie? O întreb eu iritată.

-Ce-i mamaie? Nu mai auzi bine?

-Ce ai spus cățelușule?

-O hai, nu mai latra la mine pentru un amărât de colier, l-ai primit pe moca. Du-te și i-aţi altul.

-Ooo, cățelușul a prin glas. Ai uitat cumva ca te pot sfâșia într-o secundă cu ochii închiși? I-a spune? Hă? O întreb în timp ce am apucat-o de obraji trăgând-o încet de ei.

Și-a amintit de ce se întâmplase acum câteva minute iar frica se reinstaurase pe faţa ei. Mi-a dat peste mâini pentru a se elibera și s-a dat un pas în spate.

-Ș-și vrei să m-mă omo-ori s-au ce? Se bâlbâie iarăși, încercând să pară curajoasă. Era hilară.

-Exact! Îi răspund eu cu zâmbetul pe buze bazându-mi joc de ea.

Groaza era sentimentul care o definea complet în momentul de față. Nu știa cum să facă să scape mai repede, încotro să fugă sau unde să se ascundă.M-am hotărât să o las în pace. Era prea speriată. Dar la colier tot nu puteam sa renunț.

Era mult prea important și nu știu de ce dar ma simțeam oarecum legată de acel colier. Simțeam că îmi aparține, ca e al meu. M-am așezat pe iarbă și i-am făcut semn și fetei sa se așeze lângă mine. Era reticentă la gestul meu asa ca am amenințat-o cu moartea și s-a așezat.

-Uite cum facem... Tu îmi dai colierul, iar eu te ajut cu orice ai avea nevoie. Facem? Fata se uită uimită la mine, șocul fiindu-i vizibil pe faţa.

-of... Eu vorbesc serios. Ea tot nu îmi raspundea. Așa că am hotărât să o fac sa aibă încredere în mine.

-Ce frumos este cerul noaptea aici, în Germania... Spun ridicându-mi privirea spre cerul înstelat.

O noapte senină ca în poveşti.O noapte cu lună plină ,sfântă şi clară ,care domneşte peste stelele ce nasc umezi pe boltasenină .

Norii curg ca o perdea ce permit astrelor să-şi joace rolurile ,pe magnificascenă a cerului albastru.Pădurea cu privirea ei măiastră stă-n picioare spectator la grandoarea de pe cer.

Asemenea unui glas domol de clopot sună codrii-nalţi de brad ,ritmic râul curge-nvad creînd astfel muzica perfectă pentruaceastă linişte deplină.

Până nici vântul nu mai adie penicăieri .E o liniste de mormânt .Doar înadâncul pădurii animalele de pradă pornescin căutarea hranei

-Nu ești de aici?

-Vrei sa aflii?

-Nu chiar. Spune ea ridicându-se.

-O stai jos odată. Îi spun în timp ce o trag de mana sa se așeze înapoi jos lângă mine. Sunt din Scoţia... Sunt un vârcolac, sau mai bine spus tu ești un vârcolac. Îi spun zâmbindu-i.

-Cum ţi-ai dat seama?

-Te-am urmărit... În fine... Deci, care-i faza cu colierul și de ce îl vrei asa mult?

-Ai spus ca ma vei ajuta dacă ţi-l înapoiez, nu?

-Exact asta am spus. Schimb pe schimb.

-Hai atunci.... Spune ridicându-se și pornind spre pădurea întunecoasă.

Vreau cu orice preț colierul acela asa ca m-am ridicat și am urmărit-o spre o locație unde numai Dumnezeu știe unde se află.

***************************************************

Hei lume, stiu ca nu am mai postat de foarte, foarte ,foarte mult timp dar am fost internata :'( stiu, tristut... Dar acum m-am intors :) Yei! Cu toate astea, nu stiu cand voi posta urmatorul capitol deoarece o sa am recuperare si na... mai greu.

Sper ca v-a placut capitolul acesta si scuzati-mi greselile de ortografie, le voi cirecta eu candva.Va astept parerile si multumesc pentru sustinere!

Pupicei! Love you all! <3 :*