Zeița~Profeția~

~PROLOG~

~PROLOG~

Genunchii îmi tremură. O stare ușoară de nesiguranță mă bântuie, parcă spunându-mi să plec naibii de acolo. Duc mâna la gură, trăgând cu nesaț din țigara proaspăt aprinsă. Las fumul să-mi invadeze plămânii, totodată calmându-mă.

Scările din piatră erau acoperite de noroi și frunze moarte. Ușa este vopsită într-un verde închis, în mijloc având niște geamuri acoperite de ziare. Pare un loc părăsit. Îmi fac curaj și pășesc pe trepte atentă să nu cumva să alunec.

Nu știu ce făceam aici. Era un loc uitat de lume, în care nu aveam ce căuta. Mâine aveam inspecție și ar fi trebuit să-mi pregătesc echipa, dar eu sunt aici pe baza unui vis iluzoriu.

Așternuturi albe, perne pufoase, eu și un bărbat necunoscut. Era frumos. Ten fără pic de impurități, gene lungi și negre, buze cărnoase de un trandafiriu pal, încadrate într-un maxilar pătrat. Un gât lung, umeri frumos definiți, brațul său drept ce-mi înconjoară talia e strâns și încordat. În oglinda din spatele său pot vedea spatele lat. Mușchii îi zvâcnesc la fiecare încordare a brațului. Îmi întorc privirea spre fața sa și atunci văd. Cei mai negri și pătrunzători ochi. Erau înfricoșători, trimițându-mi teamă în tot corpul, dar totodată, o umbră de plăcerea la familiaritatea chipului său. Deși nu l-am mai văzut în viața mea.

Îmi scutur capul înnebunită de aceeași imagine ce îmi este dăruită în fiecare noapte. Apuc clanța cu curaj, dar parcă ceva mă împiedică. Îmi e frică de ce aș putea găsi acolo. Sau poate, mătușa Kiki are dreptate. Poate tot ce e acolo, este un morman de mobilă prăfuită.

Dau ușor ziarul la o parte, șocul propulsându-mă în noroiul de pe trepte. Aceeași ochi, aceeași față. Nu este posibil. Mă ridic ca un copil mic, poziționându-mă la câțiva pași depărtare de trepte. Acum a ieșit și pot să-l văd în toată splendoare sa. Înalt, intimidant, cu o privire pătrunzătoare ca în vis.

Frica este prezentă, dar nu-mi pot mișca picioare ce par a prinde rădăcini. Ochii îmi erau cât cepele privindu-l, în timp ce el mă privea calm, colțul gurii ridicându-i-se într-un geste de batjocură. Îmi îndrept corpul ce până acum a stat chircit într-o poziție mai neomenească. Poziția mea rigidă pare să-l deruteze pentru moment, dar își revine repede.

Coboară încet scările, apropiindu-se de mine, ajungând ca vârfurile bocancilor să ni se atingă. Nu ne atingem, doar ne uităm unul la altul. Nu știu ce fac aici, nu îl cunosc pe bărbatul acesta, dar totuși, încă nu mi-am făcut curaj să plec.

Trăsăturile îi sunt la fel de perfecte ca în vis, dacă nu mai pronunțate în unele locuri. Emană un miros plăcut, ușor înțepător. Buzele i se curbează într-un zâmbet drăcesc, eu încruntându-mă la rândul meu. Își ridică mână și ș-o trece prin părul meu blond și lung. Gestul este atât de familiar, încât aproape mi-am închis ochii. Mâna îi alunecă de-a lungul obrazului meu drept, degetul său mare conturându-mi buza inferioară. Familiaritatea și siguranța pe care o simțeam în jurul lui mă copleși. Ca dovadă, mici lacrimi mi s-au adunat în colțurile ochilor. Șterge una ce a îndrăznit să-mi părăsească ochiul.

-De unde te cunosc? Vocea îmi era o șoaptă de abia auzibilă.

-Mă cunoști din totdeauna, Eve.