Uitare [Vol. 2]

Capitolul 22: Dulce agonie

***Dante***

Imediat ce am pornit din loc, am simţit cum picioarele îmi erau din nou grele, la fel întreg corpul de altfel. De parcă nici nu m-aş fi odihnit mai acum zece minute. Purtam pe braţe corpul iubitei mele neînsufleţite şi cu greu reuşeam să-mi întorc privirea înspre ea. Nu mai reuşeam să o mai privesc mai ales acum când nu am putut-o salva.

- Cine e? l-am întrebat pe Dorian arătând spre fata necunoscută din braţele lui.

- Nicole. Prietena vrăjitoare a Izabellei.

Am privit-o cercetător pe vrăjitoarea din braţele lui. Păr negru, tenul uşor bronzat, slabă... nu-mi părea deloc familiară...

- De ce nu zburăm? Aşa vom ajunge mai repede, sugeră el.

- Nu mai am putere să mai zbor. De-abia mai pot să mai respir...

Imediat ce am spus asta, ştiam unde ne aflam. Ne aflam în mijlocul pădurii îndreptându-ne spre casa bătrânei. Şi am realizat că ori eram nebun la cap ori îmi plăcea să-mi iau bătaie de la Divya, dar nu mai ştiam ce naiba să mai fac. Eram disperat şi deşi ştiam că nimic nu o mai putea aduce pe Izabell înapoi, trebuia totuşi să încerc. Trebuia să sper.

Trecuse o oră, iar corpul nu mă mai asculta aşa că m-am prăbuşit la pământ, căzând în genunchi. Îmi venea să urlu, să lovesc ceva sau pe cineva. Îmi venea să mă duc să mă arunc într-o prăpastie sau să mă avânt în furtuni şi să mă lupt cu fulgerele... orice dar să nu o mai privesc aâat de... fără viaţă.

O prezenţă familiară îmi străbătu simţurile şi am străbătut desişul pădurii cu privirea. Era ea.

- Toate au un sfârşit, nu e aşa Dante ? se auzi o voce cunoscută din întuneric.

- Poate, dar dacă nu e un sfârşit fericit, înseamnă că nu s-a sfârşit, nu-i aşa Divya? am spus căutând-o cu privirea.

- Deşi nu toate poveştile au un final fericit, spuse ea păşind în faţa mea, a ta nu se termină aşa, a continuat aţintind-o cu privirea pe Iz.

Nu mai îndrăzneam să o privesc pe Iz. Ştiam că nu meritam asta. Nu după ce a ajuns aşa din vina mea... din nou vina mea.

- Te implor... poţi să o faci bine? Nu mai respiră, nu mai mişcă. Nu mai ştiu ce să mai fac! i-am spus bătrânei.

- Dante... tu încă crezi cu tărie că eşti vinovat, însă nu tot ce se întâmplă este din cauza ta. Dacă vrei să fac ceva trebuie să înţelegi lucrul ăsta. Nu e vina ta că Iz s-a născut aşa. Nu e vina ta că părinţii ei au murit, nu eşti vinovat că a fost condamnată la moarte. Tu nu eşti un simplu trecător prin viaţa ei şi deşi ai fost mereu alungat ea te-a primit. Va trebui să faci o alegere, ştiu că vei alege corect. Ai măcar puţină încredere în forţele tale.

- Cum să mai am încredere în forţele mele când ea nu mai e aici? am spus şoptit. Îmi doresc să nu mai exist... să mă transform în cenuşă...

Bătrâna se aşeză şi închise ochii oftând. Lăsă capul pe spate şi imediat am zărit luna plină ce se ridica mândră din spatele norilor. Dorian se aşeză şi el, iar în scurt timp am auzit cum plămânii cuiva cereau disperat aer. Fata din braţele lui Dorian începea să respire şi în scurt timp a deschis ochii.

- Cum ai făcut asta? am întrebat-o pe bătrână. Poţi face asta şi la Iz?

- Hai Dante, să îţi văd încrederea în tine, să îţi văd aripile... şopti bătrâna păstrându-şi poziţia.