Uitare [Vol. 2]

Capitolul 2: Adrenalină şi un strop de nebunie

***Izabell**

- M-am săturat de tine, am spus dând cu mâna peste măsuţa de cafea de lângă scări, făcând ca totul să se spargă. M-am săturat să crezi că ai controlul absolut asupra mea, vreau să şti că nu îl ai! M-am săturat de ifosele tale, de tine, ba chiar am ajuns să mă satur de mine şi asta doar din vina ta, am spus dintr-o răsuflare. Ar trebui să te mai uiţi şi la cei din jurul tău Marcus, ar trebui să vezi cum îi distrugi pe cei ce ţi-au fost alături,  la care pretinzi că ţi, iar dacă vrei un exemplu clar îl ai în faţă... uită-te mai mine Marcus! am continuat privindu-l fix în ochi şi reducând tonul.

- Izabell, ştii că nu aş mai reacţiona aşa dacă nici tu nu mai provoca. Încerc să te readuc cu picioarele pe pămânat. Parcă nu mai eşti tu în ultima vreme.

- Şi oare din vina cui? am întrebat în timp ce strângeam pumnul ca unghiile să îmi străpungă carnea, asta până nu îl omoram.

- Uite, Iz, ştiu că am greşit. De ce nu încerci să te linişteşti. Pari foarte agitată. Ce s-a întâmplat aseară?

- Nu e treaba ta, am spus ferm lovind cu pumnul în peretele din spatele meu.

M-am răsucit uşor pe călcâie şi am încercat să urc scările, însă braţul lui Marcus îl prinse pe al meu şi mă forţă să mă opresc. Pentru o secundă am crezut că îmi va da drumul, având în vedere cât de nervoasă şi încordată eram, însă mă înşelasem. „O luăm de la capăt!" , îmi spuse ceva din interiorul meu, iar imediat după asta Marcus mă trase înapoi şi mă lipi cu spatele de perete poziţionându-se în faţa mea. Clar, aveam să îl pocnesc.

- De ce nu încetezi să complici lucrurile? Fi rezonabilă, Izabell! Am făcut atâtea pentru tine timp de atâtea secole, iar tu nici măcar nu îmi acorzi un semn de mulţumire, spuse Marucs în timp ce buzele sale îmi atingeau gâtul uşor provocându-mi fiori de gheaţă.

- Da... am spus uşor şi calm. Mi-ai distrus viaţa, dar promit că a ta va vi un calvar. Vei dori să mori şi nu o să poţi, voi avea grijă de asta.

Imediat ce am spus asta l-am impins cu toată forţa în peretele din spatele lui. Idiotul... nu ştia cu cine se pune. Încă nu conştientizează că nu mai sunt fetiţa pe care o prostea acum câteva secole, nu mai sunt copila de care s-a folosit. Imediat ce amintirile îmi dădeau năvală prin minte nervii mei creşteau. Mă simţeam mai puternică ca niciodată, iar dacă nenorocitul nu murea în noaptea asta... avea noroc. Cineva, acolo Sus, îl iubea.

- Dacă te mai apropi de mine, sau mă mai atingi o singură dată unde îţi sunt picioarele îţi vor fi şi mâinile şi capul.

- Drăguţă ameninţare, Izabell, dar în adnâcul sufletului ştii că mă vrei. Fii serioasă eu sunt singurul care este demn de tine, singurul care a avut grijă de tine, singura ta familie!

- Atunci vreau să şti că de azi nu mai am familie! Demn? Drăguţ, dar nu, nu eşti! Te-ai folosit de mine când nu aveam apărare, iar asta nu o voi uita. Şi încă ceva... te vreau... mort, am spus scurt.

Acesta se năpusti din nou asupra mea şi mă răsuci în aşa fel încât să fiu cu faţa înspre el. Privirea din ochii lui era mânioasă şi plină de ură.

- Să înţeleg că ăsta e meritul meu? Ei bine, ce ar fi dacă ţi-aş spune că micuţa ta prietenă Nicole ar păţi ceva atât de grav încât nu ar mai deschide ochii vreodată?

- Provoacă-mă, am spus arătându-mi colţii. Nu uita ce am făcut înainte ca tu să ajungi acasă. Şti bine ce forţă am acum... şi cred că vrei să îţi arăt ce bine ţi-ar sta cu gâtul rupt, am continuat urcând la etaj nervoasă. Să te ia dracu! am continuat în timp ce trânteam uşa de la camera mea.