Capitolul 8: Secrete intunecate

5.6K 388 16
                                    

***Dante***

Capul îmi zvâcnea îngrozitor şi simţeam cum cu fiecare expiraţie, tindea să explodeze. Se înnoptase de-a binelea şi de-abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi, însă ceva în interiorul meu îmi ordona să rămân treaz, să zbor tot înainte.

Am trecut de pădurea deasă ce înconjura oraşul şi am aterizat la marginea prăpastiei ce despărţea oarecum oraşul de teritoriul vârcolacilor. Mi-am retras aripile în corp, acum simţind briza uşoară a nopţii perpelindu-mi pielea de pe spate, prin găurile din tricou făcute de aripi.

Am închis ochii şi am oftat.

„... tu... ma omori."

Astea au fost cuvintele ei.

„Ca fapt divers, nu caut un refugiu... te caut pe tine, boule!"

Fir-ar să fie! De ce nu mă puteam gândi la altceva decât doar la ceea ce s-a întâmplat acum câteva ore? De ce îmi tot sunau cuvintele ei în minte?

„ ... te caut pe tine..."

Fir-ar! Gândeşte-te la altceva! Gândeşte-te la un peisaj... la munte, pădure... colţi. Colţişori!

Când i-am dat eu voie acestei... vampiriţe să-mi zburde prin minte mai des decât o fac eu atunci când mă gândesc la ea? Cum şi de ce naiba au un efect atât de devastator cuvintele ei asupra mea?

Începeam să-mi simt cum organele îmi ard pe dinăuntru, iar foamea îşi face din nou prezenţa. La naiba! Tânjeam după sufletul ei, dorind din răsputeri să-i gust savoarea, însă... ceva mă opera, ceva era în neregulă cu mine! De ce făcea ea parte din trecutul meu, şi de ce eu nu-mi aminteam?

Bătaia de acum câteva ore, a fost mai mult o repulsie, ceva venit din instinct... din orgoliu mai bine zis. Era ca şi cum încerca să-mi spună ceva, iar eu sunt prea prost să-mi dau seama. Să mă ia naiba!

Acum corpul nu-mi mai ardea de foame, ci de mânie. O mânie pură pe care nu am mai simţit-o până acum. Era acel fel de mânie care te împinge să faci lucruri nesăbuite, iar acum în faţa mea tocmai se căsca o prăpastie adâncă de peste 300 de metri.

M-am ridicat în picioare şi am făcut câţiva paşi în spate. Nu îmi mai păsa ce avea să mi se întâmple, dacă mă va găsi cineva sau dacă voi fi nevoit să zac acolo secole. Nu îmi păsa! Nu îmi mai păsa de nimic!

Am păşit cu un mers săltat şi grăbit spre marginea prăpastii şi mi-am luat avânt, întinzând braţele în faţă, sărind în aer, ca un săritor de înnot profesionist. Simţeam cum vântul îmi şuieră pe lângă urechi aproape asurzându-mă, iar căderea liberă de la o distanţă atât de mare, era singurul lucru care reuşea să mă mai calmeze acum... aripile îmi ardeau în spate, nerăbdătoare să le las libere din nou şi să zbor, însă nu le-am desfacut... mi-am continuat căderea, până când într-un final... nu am mai simţit nimic, doar impactul cu solul.

***Izabell***

„ Cum ar fi putut să îmi treacă prin minte că el va fi începutul tragediei mele de mai târziu?" , am închis cartea şi am lăsat capul pe spate închizâmnd ochii şi oftând uşor.

Încă mă gândeam la el, dar oare de ce o făceam? De ce totul, toată viaţa mea se leagă de o fiinţă? Şi de ce tocmai de el?

Nu mai suportam presiunea şi toate gândurile, amintirile aşa că am hotărât să plec. Să mă deconectez, măcar pentru câteva ore de la tot haosul din jurul meu. Mi-am luat geaca neagră de piele de pe pat şi am ieşit în grabă, însă imediat ce am părăsit camera ceva mi-a atras atenţia. Uşa de la camera lui Gabriel era crăpată şi se pare că nu era singur, ci cu Marcus. M-am apropiat uşor şi m-am sprijinit de perete ascultând cu atenţie.

Uitare [Vol. 2]Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum