Uitare [Vol. 2]

Capitolul 9: Adevărul gol goluţ

- Iar tu crezi tot ce-ţi spune Reynard, care ne-a părăsit... Dante, ăsta nu eşti tu... el te-a schimbat, cumva. Ţi-a şters amintirile cu noi, cu Izabell, iar tu ai cedat. Nu credeam că eşti aşa un laş!

Tocmai ce mă pregăteam să mă arunc din nou asupra lui, însă acesta se feri rapid şi îşi împinse genunchiul în stomacul meu lăsându-mă fără aer.

- Eşti jalnic, frăţioare! Mă întreb ce o fi văzut Izabell la tine. Nu eşti în toate minţile.

- Se pare că e trăsătură de familie! spun eu râzând şi ridicându-mă de pe jos. Pentru că nici tu nu eşti mai breaz!

- Poate, dar eu nu mă arunc în prăpastii. Tu chiar nu încerci să înţelegi? Chiar nu vezi cât de mult ai rănit-o pe Iz?

Am stat o vreme privindu-ne atent, gata să ne sărim din nou la beregată unul altuia, însă în momentul când am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se urmată de nişte paşi, am ştiut că nu mai eram singuri.

***Izabell***

Ajunsă acasă am intrat în grabă ignorând toată gălăgia ce o provocam trântind lucrurile în jurul meu. Am urcat direct la etaj şi ajunsa în capătul scărilor m-am oprit inspectând zona. Marcus nu era acasă, dar celălalt idiot era. Am continuat să merg de-a lungul holului şi am intrat în camera lui Gabriel fără a mai bate la uşă. Pentru o secundă acesta zâmbi, însă zâmbetul îi dispăru rapid după ce îmi citise reacţiile.

- Eşti ca şi mort! am spus închizând uşa în urma mea.

Am înaintat rapid şi l-am apucat de marginea tricoului, ridicându-lm şi lovindu-l de perete pe Gabriel. Acesta icni de durere, dar se ridică rapid. Probabil înţelegea de ce mă comportam aşa... sau, poate nu.

- Iz, stai! Opreşte-te! Ce te-a apucat?

- Ce m-a apucat? Am să te omor! Şi pe tine şi pe tâmpitul celălalt. M-aţi distrus şi pe deasupra m-ai trădat pentru un nenorocit?

- Iz, îţi pot explica...

Nu am mai stat pe gânduri şi m-am repezit din nou spre el, de data asta prinzându-l de mână şi lovindul de celălat perete. Acesta nu se mai ridică ci doar se ghemui pentru a se apăra.

Îl priveam speraită cum încerca să îşi protejeze capul cu mâinile care îi tremurau îngrozitor de tare. Simţeam. Îi era frică. Era îngrozit de mine. Am oftat uşor şi m-am apropiat de el aşezându-mă în fund, turceşte, în faţa sa.

- Îţi dau şansa să îmi explici, am spus calmă.

- Iz, trebuie să mă crezi. Nu... nu, i-am spus nimic. Nici măcar un secret de-al tău, nici măcar o slăbiciune...

- Gabriel! Calmează-te şi explică-mi. Promit că nu îţi voi face nimic.

Gabriel trase aer în piept şi închise ochii. Un mic firicel de sânge îi curgea în colţul gurii, dar îl şterse cu dosul palmei şi începu să vorbească rar şi calm:

- Uite, Iz, Marcus m-a şantajat să îl ajut. Nu l-am ajutat cu mult, tot ce făceam cu tine şi aici mă refer la afaceri şi nopţile în care te linişteam sau te ajutam să fugi, am făcut-o fără ca el să ştie. Sora mea a fost muşcată de un vârcolac, nu de orice vârcolac, de un Alpha şi nu pot găsi. E vie, dar Marcus a găsit-o înaintea mea şi mă şantajează cu asta să îl ajut. Mereu i-am spus că dacă îţi vei reveni şi...

- Ştiu. Calmează-te! Am auzit discuţia dintre voi.

Am oftat uşor şi am dat capul pe spate. Nenorocitul ăsta doar se foloseşte de oameni, atunci mă voi folosi şi eu de el. Am zâmbit brusc la acest gând, iar imediat ce am auzit uşa de la intrare, zâmbetul meu a devenit mult mai larg.