Destiny

Capitolul 6

Am petrecut două ore în canapea, privind televizorul. Nu, nu la filme sau dastea, ci televizorul oprit. Mă simt ciudat, simt nevoia să plec din casa asta, altfel voi înebunii. Mă întind ușor în canapea, strângând în brațe perna. Închid ochii, strângându-i puternic, simțeam că înebuneam.

Mă privesc din nou în oglindă, admirându-mi rochia crem pe care o purtam. În seara asta o să mergem să luăm cina în oraș. Sper că însfârșit și-a făcut curaj să mă ceară. Zambetul nu contenește să-mi dispară, inima îmi bate nebunește.

-Iubito, să ști că cei de la "Deja vu" nu țin deschis non-stop. Ciudat nume pentru un restaurant, însă mâncarea de acolo este sublimă.

Îmi încalț pantofii și mă  alătur lui în mașină. Nemai ținând cont de fericirea mea, simțeam o apăsare  în piept. Mașina se oprește brusc iar el se schimbă la față.

Mă ridic instantaneu în  șezut  când aud niște sunete asemănătoare  cu petardele. Îmi îndoi genunchii și îmi așez capul pe picioare, acoperindu-l cu mâinile. Sunetele nu încetau, parcă erau din ce în ce mai aproape. Tot ce reușesc să fac este să îi tastez fratelui meu un mesaj, chemându-l de urgență. Iau cele două perne de pe canapea acoperindu-mi urechile cu ele.

-Surioară, Destiny, ești  bine? Vocea lui Rob mă  face să îndepărtez pernele de la urechi, zgomotul nemai auzindu-se.

-Da. Adică nu. Adică... Nu știu, ok? Cred că niște copii au aprins petarde pe peluza vecinei. Până mai devreme le-am auzit.

-Des...Veneam spre tine când mi-ai dat mesaj. Eram la câteva case, însă nu era niciun copil și nicio petardă.

-Ba da, sunt sigură ca le-am auzit explodând. Încep să mă simt agitată auzind lucrurile astea. Știu că nu sunt nebună, însă ce se petrece cu mine?

-Destiny...

-Rob, îți jur că nu sunt nebună. Sunt sigură că am auzit petardele alea, la fel de sigură pe cât sunt de vocile de aseară din dormitor.

-Destiny Forbes, tu măcar  te auzi? Voci în dormitor? Neîncrederea fratelui meu durea mai rău decât ideea că înnebunesc. Las lacrimile să îmi cadă din ochii, speriată de tot.

-Rob...Îți jur, nu sunt nebună. Nu știu ce e cu mine... Ce se petrece cu mine?

-Off Des... Mă strânge în brațe, sărutându-mi creștetul. Sunt sigur că totul va fi bine. Poate este doar stresul acumulat.

-Da, ai dreptate Rob. Mai mult ca sigur este stresul. Îl strâng pe fratele meu în brate, nesigură de ceea ce tocmai îmi  ieșise pe gura, acesta oftând puternic.

-Des, scuză-mă două  minute, trebuie să dau un telefon. Dau din cap în semn de ok iar acesta pleacă în altă camera pentru a vorbii.

Trag aer în piept, calmându-mi respirația, apoi mă ridic pentru a îmi face un ceai. Ca o soră bună, am vrut să îl întreb dacă vrea, însă conversația lui mă face să rămân si doar să ascult.

-M-am saturat să îi tot ascund adevărul. N-ai idee în ce hal am găsit-o. Chiar dacă mă voi certa cu tine, tot îi voi zice adevărul. Bine.

Nu am mai stat mai mult și m-am dus să pun apa la fiert pentru ceai. La scurt timp apărând și Rob.

-Ești nervos, ce s-a întâmplat? Mă așez pe blatul crem, acesta privindu-mă suspect.

-M-am certat cu Elijah. S-a certat cu iubita și mă bagă pe mine l-a mijloc.

-Aaa, exclam ușurată nefiind vorba de mine. Parcă mi-a fost luată o piatră  de pe suflet, fratele meu nu ar putea ascunde ceva de mine.

-Des, crezi că  te descurci singură? Trebuie să ajung până la muncă să iau câteva dosare.

-Sigur Robert, cred că am să mă odihnesc zilele astea. Așa că stai fără grijă.

****

Nu știu pe cine am încercat să mint când i-am spus vorbele alea. Sâmbătă, dar și duminică, abia am putut dormii câteva ore. Și uite-mă acum, la o nouă zi de muncă, ruptă de oboseală. Nici măcar cele 4 pahare de ness nu își fac efectul, iar acum sunt la al cincilea.

-Vă face placere să ne revedem zilnic? Vocea lui Ares mă face să tresar.

-Ce faci aici?

-Tu ai trimis după mine.

-Am trimis?! Îmi duc mâna la tâmplă masând ușor. Scuze, doar că nu am dormit prea bine. Duc paharul la buze pentru a lua o gură de ness, însă Ares îmi smulge paharul din mână.

-Câte din astea ai băut?Miroase conținutul  paharului apoi strâmbă din nas. Ness.

-Cred că patru, ăsta era al cincilea.

-Sinucidere curată femeia lui Dumnezeu. Mai bine te îndopi cu boabe de cafea. Și de ce nu poți dormi noaptea? Vrei să vorbim?

-Vezi tu, am început să am... Stai! Eu sunt medicul aici și tu pacientul. Nu înțeleg ce...

-Ședința mea de azi se amână, mă împinge de la spate, forțându-mă să mă așez pe canapea, el așezându-se pe un scaun în fața mea. Îmi poți da ochelarii tăi? Barem să arat ca un doctor.

-Da, un doctor în uniformă de închisoare. Oricum, de unde ști că port ochelari? Îl văd cum înghite în sec, apoi râde cam forțat.

-Ce doctor nu are ochelari?

-Da, da, zic sarcastică lovindu-l ușor din instinct în stomac însă acesta tresare. Ce ai pățit?

-M-am bătut cu unul dintre deținuți. Afirmă el scurt și rece. Ști cum facem? Ne punem câte cinci întrebări de fiecare, patru obligatorii și una la care poti spune pas. Cum sună?

-Sigur, de ce nu? De ce naibii am acceptat?

-Bun. Cine era tipul de zilele trecute?

-Cine? John? Fostul aproape logodnic.

-De ce...

-Nu te avânta așa. Este rândul meu. Cum o cheamă pe fata de care te-ai îndrăgostit?

-Pas. De ce v-ați despărțit?

-Va suna ciudat, dar simțeam că nu este cel potrivit. Că undeva se află o altă persoană. Îți este dor de ea?

-Enorm de mult. Tu nu îi simți lipsa primei iubiri?

-Sincer? Nici nu îmi aduc aminte de așa ceva, mă ridic de pe canapea ducându-mă la geam, privind cerul.

-Ce vrei să spui?

-Vezi tu, acum câțiva ani am avut un accident sau ceva asemănător. Eram aproape moartă când am ajuns la spital. Am zăcut în comă câteva luni, iar când m-am trezit uitasem o mare parte a amintirilor. Uitasem ce s-a întâmplat, unde, cine era bărbatul care m-a adus la spital, îmi uitasem mare parte din ultimii șase ani. Doctorul spune că o parte a creierului meu a blocat amintirile, toate amintirile care țineau de acel lucru. Sau cel puțin așa mi-au spus.