Living in a lie - FINALIZATĂ

18

Media: Ares

Am petrecut o săptămână minunată, am mers prin sălbăticie, Ares mi-a făcut glume proaste si ma speria des.
Ne-am facut farse, am făcut dragoste de peste 5 ori zilele astea. Am gătit împreună aflând că Ares face niște paste foarte bune.
Acum e momentul să ne întoarcem la viata asta grea și crudă.
"Il vreau pe Dylan!" îmi strâng pumnii si iau atitudine in fața bărbaților, iubitul meu, tatal lui si al meu ma privesc serioși.
"Si am sa ma duc după el orice ar fi" telefonul începe să îmi vibreze pe masă toti privind spre el, tata a aparut pe ecran, incep sa tremur, dar ma duc si apas pe răspunde, dand pe difuzor.
"Tata!" urmeaza o liniște apăsătoare.
"Lucy, de cand vorbesti tu engleză, noi vorbim rusa mereu. Ma rog, nu conteaza asta, prințesă" nu stiam ce sa spun, vocea lui m-a facut pentru cateva secunde sa îngheț, acum ca mi-am amintit tot, nu il mai vad la fel, sunt îngrozită doar cand aud de el, ba chiar am avut si un cosmar acum cateva seri. "Cineva vrea sa te salute" spune ușor.
"Lucy" vocea frățiorului meu se aude.
"Dylan!" lacrimile imi curg involuntar.
"Lucy, imi este dor de tine! Ti-am spus înainte sa pleci ca ma vei părăsi la fel ca ceilalți, mi-ai promis ca nu o faci!" pare ca plange si el.
"Dylan nu te-am părăsit, am sa vin acasă, ok? Voi veni si vom sta doar noi, fara tata, fara vrajitoare"
"Ar fi cazul sa te întorci" vocea lui Johnny se aude putin mai apăsată acum "Avem multă treaba, cum ajungi vei sta doar o zi cu fratele tău, apoi te trimit in Rusia la sediu, vei sta cateva luni pe acolo pentru a fi antrenată bine"
"S-a întâmplat ceva grav?"
"Va fi război, Bryan a venit la mine nervos si mi-a spus ca americanii au pus ochii pe tine, ferește-te de ei, fata mea, sunt niste nebuni" ii observ pe bărbații de langa mine cum se încordează.
"Asa voi face tată, Bryan de ce nu m-a anuntat direct pe mine?"
"Crede ca nu te poti apăra singură, desi eu zic ca te-am antrenat bine, am făcut-o personal"
"Tată, mi-ai dizlocat umărul la ultimul antrenament" incep sa par cat mai liniștită, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat si suntem ca înainte.
"Exact, Lucy, trebuie sa treci prin durere ca sa ajungi să o dai mai departe mai rău"
"Tata, încă ceva..Dylan cum se simte?"
"Va fi bine, e baiat mare"
"Are 5 ani" spun apăsat, printre dinți.
"Ii va trece, Lucy, gata cu vorba, treci acasă acum!" închide apelul.
"Sa-l ia naiba de nenorocit" ma răstesc. "Nu stie nimic, vreau sa ma întorc sa imi scot fratele de acolo"
"Nici gând, nu pleci nicăieri, m-ai înțeles, asta si vrea, crezi ca e prost?"
"A mintit o grămadă de oameni si te-a ascuns bine timp de 5 ani, e expert in șiretlic" tata se răstește la mine, punând piciorul in prag.
"Si ce propui?"
"E greu sa planuiesc ceva cand ii are pe Mark si Dylan, nu vreau sa moară niciunul"
"Perfect, hai sa mai tragem de timp mult, poate asa vom muri toti" ma ridic de pe scaun si ies, trântind ușa.
"Lucy, stai"
"Ares, lasă-mă!" ma întoarce, pare la fel de nervos ca mine.
"Sper ca nu faci o prostie"
Tacerea mea ii dă răspunsul, ma atentioneaza cu un deget ridicat.
"Am sa te inchid in casă! treaba ta..."
"Mai nou voi fi prizonieră" zambesc sarcastic si merg spre masina mea, căci am venit aici direct de la liceu.
"Unde te duci?"
"Nu e treaba ta!"
"Pe bune? De ce esti asa cu mine? Vreau sa te stiu bine, ce nu intelegi, imi pasa de tine, fac ceva gresit?" tac din gură, dar il privesc cu lacrimi. "Pune-te in locul meu" imi spune rănit, da am făcut-o, dar tot nu gaseam o soluție.
"Dar tu te-ai pus in locul me...meu?" cuvintele mi s-au pierdut pe drum, inghit in sec, abtinandu-ma sa nu plang, nodul din gât mărindu-se. Privirea lui se înmoaie.
Nu il mai las sa spună nimic, plec direct lăsând numai fum in spate.

Intru plângând in casa imensă in care acum mult timp locuiam.
"Beatrice?" mama se oprește in tocul ușii la bucătărie, ma privește confuză, dar înaintează spre mine, la fel făcând si eu. Ii sar in brațe si incep sa plang zgomotos, am nevoie de iubirea ei sa imi aline macar putin durerea, asa stiu ca fac mamele, asa imi facea cand eram mica si nu imi mergea nimic bine.
Maxim o oră mi-a luat sa ii povestesc tot ce am pe suflet, m-a ascultat, a plans cu mine si m-a înțeles.
"Puiule, ai rabdare, totul va fi bine si se va rezolva. Doar sa ai grija, fă ce simți, dar nu reacționa impulsiv, ci strategic" imi mângâie usor obrazul, când cuptorul se aude oprindu-se tresar, chicotind scoate tava cu mere coapte.
"Mere? Cum imi placea înainte?" raman șocată un zâmbet apărând pe fața mea.
"Exact"
"Mama, ultima oara am mancat aici mere coapte, nici nu le mai stiu gustul" spun in timp ce ea mi-a întins o farfurie cu doua.
Ușa se aude si zgomotul unor tocuri se aud pana in tocul ușii.
"Lucy?!" sora mea zâmbește si vine spre mine, îmbrățișandu-mă, era la costum si cu parul prins in coadă, pare extrem de obosită.
"Buna, Abigail"
"Te rog sa imi spui Abby, ma bucur ca ai venit la noi" priveste merele si isi deschide gura larg "Mâncați cumva mere coapte fara mine?" chițăie si se așează langa noi râzând.
"Cum a fost astăzi?" mama o întreabă, ea își dă direct ochii peste cap, oftând.
"Lucrez la cazul din Mexic din nou, Harry nu a fost in stare sa își termine treaba, iar acum m-au pus pe mine"
"Lasă, esti cea mai bună de acolo, de aceea te si pun, mai ales ca ție îți place teancul gros, nu te mai plânge" se strâmbă una la cealaltă, apoi râd.
"Nu imi vine sa cred, câți ani am pierdut departe de voi" spun uitându-mă cu drag la ele, vreau si eu o relatie așa cu mama sau direct cu Abby.
"Scumpo, avem tot timpul din lume sa ne recunoaștem si să umplem golul"
"Sa sti ca mama are dreptate, este timp, vin-o mai des, te anunt cand sunt liberă poate iesim la un sushi toate trei ca fetele"
Daca voi mai fi aici sau in viață curând.