LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 19

Covrigul meu pare făcut din cauciuc, dar chiar și așa îl mănânc pe tot, fiindcă am nevoie de energie ca să ies din prăpastia asta.

Nu-mi vine să cred că Ildris m-a aruncat într-o groapă. Omul ăla mă urăște. Ori poate-l urăște pe tata și vrea să se răzbune pe mine.

Începe să miroasă a fum.

Hmmmm.

Cineva trebuie să fie sus, în apropiere. Mă întreb dacă e Aldrich. Nu cred. Nu poate fi atât rapid, nici măcar el. De fapt, poate nici nu vrea să mă găsească. Poate s-a înțeles cu Ildris să mă arunce aici special ca să rămân izolată și flămândă, până când mor. Și oricum...

Miroase a ars. A ars!

Sar în picioare cuprinsă de panică. Ard. Haina mea arde!!

N-am timp să mă gândesc cum s-a întâmplat asta. Haina mea groasă a luat foc, și un fum negricios îmi năpădește căile respiratorii.

Încep să țip descheind în viteză nasturii masivi de alamă.

- Haide, haide!!!

Nu mai am timp. Degetele mi se încurcă în găicile mari, și simt o arsură acută coborând pe picior.

Mă înțeapă ochii. Rup ultimii nasturi, smulgând haina de pe mine. Pantalonii!! Pantalonii mei ARD!

Mă arunc pe pământul acoperit de zăpadă înăbușindu-mi țipătul.

Simt materialul înnegrit pe pulpa mea arsă și îmi vine să urlu. Durerea îmi urcă până în creier, încețoșându-mi privirea. Am impresia că mi-am ars carnea, oasele, totul.

Mi se umplu ochii de lacrimi și le șterg furioasă. Cum pot să fiu atât de idioată? Cum??? Să mă pun lângă foc și să nu-mi dau seama că mi s-a aprins haina! Așa ceva nici fratele meu Markus n-ar putea să facă.

Sunt un dezastru.

Aud zăpada sfârâind pe pielea mea arsă și știu că trebuie să-mi smulg materialul pantalonului înainte să se lipească de rană.

Mă răsucesc pe spate, căutând rucsacul.

Nu am cuțit, briceag, nimic... am doar niște afurisite de cuie cu care trebuie să mă descurc.

Înfig un cui deasupra genunchiului, făcând o gaură în pânza groasă, și încep să trag.

Durerea mă face să țip din nou. S-a lipit de arsură. Pânza s-a lipit, și acum trebuie să o trag jos cu tot cu piele. Îmi doresc să am o pernă din care să mușc ca să nu urlu. Dar nu am.

Așa că trag de pantalonul ars, smulgându-l pe de picior, și îmi mușc limba până când îmi simt gura plină de sânge.

De deasura genunchiului până la pulpă, piciorul meu stâng e roșu și umflat, iar la suprafață încep să se formeze bule cu lichid gălbui.

Mi se face rău când mă uit.

Minunat. O să petrec Vacanța de Festival cu un picior ars. Mă rog, parțial ars...

- Poppy? POPPY!

Tresar speriată, aruncând cât colo materialul smuls de pe picior.

Cunosc vocea asta. E vocea pe care o visez noaptea șoptindu-mi tot felul de lucruri pe care n-ar trebui să le visez.

Mă uit în sus, holbându-mă la imaginea încețoșată a lui Aldrich.

- E totul în regulă acolo?