O lume fără bărbați

Capitolul 6 - Numele, vârsta, ocupația

Tot ce îmi doream eu acum era să îmi continui studiile la vreo universitate din țară. Însă, realitățile de acum s-au schimbat și acei băieți care împlinesc 18 ani sunt puși la evidență. Așa, chiar de ziua mea am primit scrisoare de invitație la aceleași centre de recrutare a Partidului Libertății. Am auzit că în caz de neprezentare erai adus cu forța. Iar eu ca unul responsabil am să mă prezint.

Urma să merg chiar în dimineața următoare în oraș cu autobuzul. De data aceasta au fost puse rute în toată țara și prețurile la carburanți au devenit accesibile. Mă pregăteam ca la examen, am aranjat din timp hainele cu care trebuia să mă îmbrac. Și m-am culcat mai devreme ca să alung gândurile care mă invadează de obicei. Acele gânduri „Dar, Dacă" , știți voi fel de fel de scenarii bizare.

Abia se desprimăvărase. Zăpadă murdară de noroi, bălți cu apă, vânt rece și soarele cu dinți iată ce mă aștepta în stație, în afară de autobuz. Am stat vreo 20 minute să îl aștept și am simțit toată atmosfera acestei perioade amăgitoare de călduț. În stație mai așteptau câțiva oameni la fel ca mine adulmecând mirosul rece de primăvară, dar orarul rutei nu corespunde fix la fix. Ele nu au corespuns nici înainte de Ciumă, dar acum la sigur nu vor fi ca ceasul elvețian. În oraș aceste centre de recrutare se află în fiecare sector, mie mi-a căzut să mă prezint la cel situat la o periferie. Într-o clădire care posibil cândva aparținea sectorului forestier, aveau și un stil sovietic la intrare o alee de pini înalți și bătrâni. Un trotuar care avea crăpături de timp și de la rădăcinile acelor copaci, care au fost martori la 2 generații la sigur. Recunoșteam așa stil de clădire administrativă cu uși de lemn înalte și gratii la primul etaj, o culoare gri rece la exterior. La intrare erau deja niște persoane care așteptau și o femeie gardian, care monitoriza situația. Erau atât bărbați cât și femei printre cei care așteptau, fiecare a venit cu întrebarea sa: care căuta de lucru, cineva dorea să intre în cadrul partidului, iar unele fete chiar făceau voluntariat în numele aceluiași PL. Peste aproximativ 15 minute femeia îmbrăcată în uniformă de la intrare a spus cu glas puternic ca să fie auzită de toți cei prezenți:

- Bună dimineața! Rog toată lumea să se aranjeze într-o coloană începând de la prima scară și tot așa mai departe. Păstrați o distanță de o mână întinsă între fiecare. Păstrați liniștea! Cu asta a încheiat discursul ei scurt, iar fiecare fără grabă s-a aranjat într-o coloană simetrică. Nu am văzut demult așa disciplină. Eh, miroase aici a om militar și educație prin disciplină.

Am stat așa frumușei toți în rând ascultători, intrau câteva persoane și coloana noastră se mișca destul de repede. Însă nimeni nu ieșea înapoi, posibil era și o altă ușă ori se rețineau toți cei care intrau în clădire? Nu am primit răspuns pentru că nimeni nu scotea o vorbă, toți așteptam așa cuminți cum ne-am pus deodată. A venit și rândul meu să intru pe ușă împreună cu alți solicitanți a vreunui serviciu. Dar imediat după ce am intrat pe ușă a trebuit să stau la altă coadă. Am tot investigat interiorul clădirii care era cu tavane de vreo 3 metri înălțime și vopsiți pe jumătate cu vopsea din ulei de culoare cafenie (în copilărie noi numeam culoarea acesta „Fericire de copil" așa erau vopsite în interior grădinițele și facem analogie cu un căcat moale), pe alocuri crăpată de umiditate și temperaturi variabile. Lumina era foarte slabă doar să ne vedem pe noi cum ne mișcam dar ca să citești ceva era imposibil, pereții erau decorați cu peisaje din natură și slogane „Focul interzis în păduri și parcuri" și „Ocrotește Natura". Am tras cu ochiul să văd ce ne așteaptă pe noi toți și am văzut doar un colț de masă înainte și cineva stând pe un scaun cu o lampă de masă deasupra. Înaintând în această coloană am putut observa că era o repartizare înainte, în care apoi fiecare urma un alt cabinet, o altă ușă. Ajungându-mi și mie rândul m-am întâlnit față în față cu o doamnă de o vârstă de mijloc, care stătea la acea masă și sub lumina lămpii înscria într-un jurnal pe fiecare care a venit astăzi.

- Numele, vârsta, ocupația? Cu un glas ferm dar liniștit m-a întrebat. Mie mi s-a dus sufletul în picioare, cât pe ce să îmi pierd echilibrul. Am dat să spun ceva, dar gura îmi era așa de uscată cu greu de puteam dezlipi buzele una de alta. E situația din visul meu cu ceva timp în urmă. De ce anume pe acesta l-am memorat și altele nu? Am încercat să înghit în sec și să scot ceva pe gură.

- Mihai, 18, elev la liceu.

- Mai cu îndrăzneală, puișor. De ce ai venit astăzi?

Eu i-am întins scrisoarea de invitație fără să scot o vorbă. Poate aceasta avea să fie de ajuns. Ea a înscris datele din scrisoare în jurnalul său cu foi galbene subțiri, deși suntem în anii în care totul poate fi executat într-un document Excel pe un laptop. Dar ce e scris în acel jurnal rămâne acolo pe veci și în aceste timpuri mai bine să facem un pas înapoi, ca să putem evolua cu doi înainte. După ce a scris toate datele în colonițele și rândurile acelea liniate, s-a uitat la mine analizând unde să mă trimită mai apoi. Eu în gândul meu, numai nu la stânga, orice numai nu la stânga, te rog orice direcție numai nu alege stânga.

- Biroul 106, pe coridor înainte și la stânga.