O lume fără bărbați

*** Epilog ***

Într-o lume a filmului sau a cărților de SF aici s-ar potrivi "după un cutremur pereții din camera unde stau eu acum s-au surpat și astfel mi s-a deschis calea către libertate". Dar acești pereți sunt atât de bine construiți, nici cutremurele nu le vor atinge. Și chiar dacă s-ar surpa ar ieși din acest fagure tot ceea ce a adunat Pandora în cutia sa. Un lucru îmi este clar, acest loc a adunat atât lume impusă de situație să se transforme în ceva rău, cât și oameni cumsecade. Dar împrejurările aici te schimbă în ceva aidoma unui demon, trebuie să educi în sine cruzime și putere pentru a putea supraviețui. De curând am aflat de celula pedepsei – este un soi de cameră îngustă fără comodități și acolo are loc reeducarea persoanei care ajunge să stea. Prin ea au trecut cei care nu respectă un regim impus aici sau care din start sunt foarte agresivi. Din câte cunosc am fost plasat aici doar din cauza nenorocului meu de a fi martor a unor scene de hărțuială. Dar în celula pedepsei am stat 3 zile cu scop de reeducare, în care condițiile erau atât de dure că camera în care sunt acum mi se pare cea mai comodă în care am locuit. În primul rând e izolată de lumină, mâncare doar rece și porții mici primești. E atât de îngustă încât nu poți să te întinzi pentru odihnă, iar ei pe lângă toate acestea mai aprind și un bec puternic la intervale regulate astfel încât nu poți deloc să te odihnești. Cu așa ceva nu te poți obișnui, cât nu ai încerca să păcălești creierul tău.

Orașul în care am locuit în copilărie nu era chiar atât de mare, în general bântuia o vorbă că este un „sat mare". Și fiecare avea legături indirecte unul cu altul, se găsea un soi de cunoscuți între 2 persoane absolut necunoscute. Iar după Ciumă în general am rămas puțini la număr, așa că legăturile acestea s-au strâns în mod firesc. Astfel într-o bună zi am primit un mesaj printr-un gardian, care ne veghea. A fost un mesaj scris pe o bucată de hârtie, în care un oarecare Victor din exterior îmi vorbea mie. Lui Mihai cândva elev la liceu. Oh, desigur am uitat că realitatea mea acum s-a schimbat și eu am avut altă viață. Această izolare ori te face să rămâi cu trecutul doar și să crezi că trăiești acum un coșmar din care nu te poți trezi singur. Sau ca și mine te face să uiți cine ai fost până la momentul în care ai pășit pe această ușă. Acest Victor a scris și din numele Anei. Desigur Ana, vecina – colega și prietenul meu devotat. Ea a fost mereu de partea mea și la fel eu am fost de partea ei chiar și când a spus că îi plac femeile. Deși îmi plăcea felul ei, are carismă și acum înțeleg cât de mult am ținut unul la celălalt. Ei m-au căutat aproape doi ani. Deci doi ani au trecut de când sunt aici, deși am pierdut firul timpului. Nu era ancora de care ar fi trebuit să mă țin. Că altfel îmi zbura mintea în numerotarea zilelor. Acele zile care nu le vedeam și nopți care nu închideam un ochi. Au încheiat mesajul prin aruncarea unui grăunte de speranță și anume că mă vor scoate de aici cât mai curând. Deși eu nu îmi închipui cum aceasta este posibil. Suntem atât de izolați și la sigur ne aflăm într-un loc secret. Dacă voi încerca să mă apuc de acest colac de salvare pe care mi l-a aruncat acum Victor. Sau putrezesc în propriile gânduri și așteptări sau ies de aici și sămânța de speranță crește într-o floare pe nume Libertate, așa cum e numele partidului - Partidul Libertății.