Capitolul 11

87 6 3
                                    

    Nu puteam să vorbesc. Să mă mișc. Să respir. Îmi simțeam stomacul ghiorțăind și trimitându-mi fel și fel de semnale, amintindu-mi de zor că nu mai mâncasem de dimineață. Dar îmi mai trebuia?

În niciun caz, când ajunsesem în punctul culminant al cărții împrumutate de la Delilah. Trebuia să recunosc, nu am crezut vreo secundă că avea să îmi placă atât de tare și nici universul fantastic în care avea loc toată acțiunea. Cine ar fi crezut că avea să îmi placă cărțile de ficțiune fantastică?

Eu nu.

Nu m-am mișcat nici când am auzit ușa deschizându-se. Nici măcar să mă întorc și să verific cine intrase în apartament. Putea să fie și un jefuitor de apartamente, tot nu aveam să închid paginile cărții ce mă ținea atât de intrigată de tot ce se întâmpla.

Trecuse vreo săptămână de la așa-zisa mea ceartă cu Axel. Îmi era greu să recunosc că ultimele lui cuvinte m-au ținut trează jumătate de noapte, până când am adormit de oboseală. Uram faptul că m-a făcut să mă simt vinovată pentru comportamentul meu. Pentru faptul că m-am ascuns de el zile întregi, crezând că și el își dorea același lucru. Să nu mă mai vadă. Să dispar din viața lui prea perfectă pentru a avea vreun loc.

Doar că el nu și-a dorit asta. Și nici cealaltă variantă. El a ales-o pe a treia, cea la care cu greu m-aș fi așteptat. Aveam sânge de America, înțelegeți? Romanțele îmi erau adânci înfiripate în suflet.

Axel și-a dorit să conviețuim împreună de parcă nimic nu s-a întâmplat. Și ar fi fost perfect, nu-i așa? Cu excepția faptului că nu puteam să ignor ceea ce știam că s-a întâmplat între noi. Nu priveam cu ochi buni apropierea noastră sau orice o fi fost, ba chiar aș fi dat orice să o șterg din gândurile mele, dar îmi era imposibil, oricât aș fi încercat.

Iar Axel era și mai rău. Mă făcea să mă simt mai rău.

Îmi mai arunca câte o remarcă, dar niciodată nu se implica mai mult, nici măcar de a mă jigni în vreun fel. Era supărat pe mine, pe lașitatea mea, oricât de mult ar fi încercat el să nege. Iar eu nu făceam niciun pas în a încerca să îl descos.

Nu era treaba mea, nu-i așa? Poate nici măcar nu eram eu în centrul lucrurilor ce îl supărau? Poate era chiar tipa cu care petrecuse vreo jumătate de oră în urmă cu două zile și plecase după câteva reproșuri. Nu am înțeles ce i-a spus, dar mi-am imaginat doar că nu i-a convenit să îl împartă cu atâtea femei.

Era o femeie deșteaptă, nu mă îndoiam. Altfel ar fi rămas, așa cum făceau toate.

- Tu mai lipseai să citești tâmpenia aia, a spus el atunci când s-a aruncat pe canapea lângă mine, iar eu am tresărit.

Habar nu aveam dacă era din cauza faptului că părea să îmi vorbească destul de normal, adică implicit cu ceva jigniri ascunse, sau că a zgâlțâit canapeaua mai mult decât m-aș fi așteptat.

- Ce e în neregulă cu ea? am întrebat bosumflată, încercând să parcurg cât mai repede ultimele douăzeci de pagini pentru a afla finalul.

Nu era o carte romantică. Era pe departe de a fi una, deci mă surprindea faptul că părea să o urască atât de tare.

- Prea populară.

- Și de când e asta un lucru rău?

A oftat. A ridicat telecomanda de pe măsuța din fața mea și a aprins televizorul, părând că își dorea să mă ignore.

- De când am văzut-o în mâinile a cel puțin zece persoane, a comentat. Astăzi.

Nu aveam idee că era atât de populară, de fapt, nici măcar nu auzisem de ea pe undeva, dar lucrurile acelea nu contau pentru mine prea tare. Putea să fie o carte minunată și să aibă nu mai mult de zece cititori, dar și cărți devenite deja bestseller din care nu am reușit să citesc mai mult de câteva pagini. Gusturile fiecăruia, bănuiam.

Haos - Apartamentul 13Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum