Haos - Apartamentul 13

Capitolul 1

Obosită, nervoasă și chiar și plictisită, trăgeam alene de valiza pe roți de dimensiuni deloc ușor de ignorat și mă rugam să ajung la destinație cât aș fi clipit. Numai că lucrurile pe care mi le doream aproape niciodată nu mi se întâmplau.

Aeroportul Heathrow dinafara Londrei era uriaș, aș fi putut spune, și mult prea aglomerat. Mai mult decât văzusem vreodată în America și mai mult decât aș fi putut suporta. Cozile interminabile la coborârea din avion, la intrarea în tren spre aeroport și la vamă m-au făcut să îmi pierd răbdarea încă din primele ore petrecute pe tărâmul britanic. Vă venea să credeți? Momentul acela era exact ceea ce îmi dorisem în ultimul an, singurul lucru pe care îl visasem nopți la rând, și, în ciuda fiecărui gând enervant că ar fi trebuit să mă bucur, nimic nu era așa cum m-am așteptat. Așa cum ar fi trebuit să fie.

În primul rând, n-ar fi trebuit să fiu în mijlocul aeroportului singură, căutând în neștire pe harta clădirii o direcție salvatoare care m-ar fi adus în primul autobuz spre capitala Mării Britanii. Sau tren. Sau orice altceva, căci în punctul acela în care ajunsesem, la vreo două ore după aterizare, aș fi acceptat orice m-ar fi dus mai aproape de un pat prietenos.

După alte câteva înjurături și vreo două – trei momente de renunțare, am înaintat cu pași mărunți spre grupul de turiști ce se oprise pentru câteva indicații la câțiva metri în fața mea. Am mai adăugat o înjurătură atunci mi-am dat seama că nu vorbeau nici pe departe engleză, dar am ciulit urechile în momentul în care, printre zeci de cuvinte necunoscute, am auzit pe cineva rostind Paddington. Îmi aminteam că zărisem numele acela în timp ce încercasem cu vreo câteva zile în urmă să rețin stațiile de metrou din Londra, ceea ce în mare parte a fost imposibil, dar mă bucuram să realizez că nu a fost un eșec în totalitate.

Am urmărit grupul până la ieșirea din aeroport, deși, din cauza aglomerației, nu a fost prea ușor să nu îi pierd din ochi. Cei câțiva turiști m-au condus, chiar dacă nici nu au știut, spre linia expres de la aeroportul Heathrow ce avea să mă ducă în mijlocul Londrei în doar o oră. Bineînțeles, încercam să fiu optimistă, chiar dacă adevărul era că mă aflam în jur de ora opt în centrul unui oraș în care nu mai fusesem niciodată, cu un ditamai bagaj după mine și o urmă de regret ce își punea amprenta din ce în ce mai tare asupra mea.

În momentul în care m-am pierdut încă o dată în aglomerația din Paddington, am știut că fusese o greșeală colosală să traversez Atlanticul pentru a merge la facultate în celălalt capăt al lumii doar pentru o ambiție adolescentină prostească. Londra nu era pentru mine. Ar fi trebuit să rămân în Jacksonville și totul ar fi fost bine. De unde voința aceea de a ieși din zona mea de confort?

Știam prea bine răspunsul la propria întrebare, dar nu am vrut să mă gândesc prea mult la asta. Nu, căci, astfel, gânduri mult prea apăsătoare m-ar fi doborât chiar acolo, în mijlocul străzii Harrow. Iar eu trebuia să avansez printre oamenii grăbiți pentru a încheia ziua aceea îngrozitoare puțin mai liniștitor decât am început-o.

Deși zborul a durat aproape de nouă ore, nu am reușit să adorm nici cât să înlătur starea aceea de agitație pe care am simțit-o chiar înainte de a deschide ochii în acea dimineață. Mă simțeam groaznic de obosită și mai aveam mult prea puțin înainte de a renunța la tot și a dormi într-un colț, sprijinită de valiza pe roți pe care am cărat-o în mare parte din zi. Nu vă mirați, aș fi putut face asta. Nu m-ar fi speriat prea tare dubioșii de pe străzi cât m-ar fi speriat faptul că n-aș fi reușit să o apelez pe mama de îndată ce aș fi ajuns în apartament, așa cum fusese cerința ei pe care mi-o amintise de cel puțin zece ori pe drumul spre aeroport. Ura faptul că am ales să plec atât de departe pentru facultate, sentiment pe care începusem să îl dobândesc și eu în ultima săptămână, dar avea încredere în mine mai mult decât aveam eu.