Are you gonna care when I die?
-Salutare! Strigase Henry când mă zărise în parc.
-Bună! I-am răspuns, închizând caietul în care desenam. Faptul că era acolo îmi adusese zâmbetul pe buze.
Acesta s-a aşezat lângă mine,pe bancă şi pur şi simplu am stat. Nu era nevoie să schimbăm cuvinte. Simpla prezenţă era de ajuns pentru noi. Atât de bine ne înţelegeam în acea vreme.
-Pot să-ţi fac o poză? Spusese acesta dintr-o data,luându-mă pe nepregătite.
-Poftim? Îl intrebasem, ridicând capul din caietul în care continuam să desenez.
-Pot să-ţi fac o poză? Acesta repetase din nou,cu acelaşi zâmbet pe buze. Acel zâmbet care îmi făcea inima să tresară de fiecare data. Modul în care eşti îmbrăcată şi cum desenezi arată foarte chic. Continuase el. Am râs un pic,iar apoi am încercat să stau la poză, amândoi râzând de cât de nefotogenică sunt. Până la urmă, reuşise să facă câteva poze drăguţe.
Şi asta era ceea la ce mă uitam. Poza făcută în parc acum trei ani. Ultima poză făcută împreună. Am oftat, iar apoi am plecat de lângă peretele pe care erau lipite pozele cu zeci de amintiri plăcute.
M-am uitat la ceasul care indica ora două după amiaza. Ora la care trebuia să-mi iau medicamentele la care am renunţat de mult timp. Oricum în final totul se termina, fie că îmi luam medicamentele sau nu.
Pentru a-mi limpezi mintea, m-am dus să înnot la râul din groapă. Aşa îl numea Henry şi aşa i-a rămas numele.
Vremea nu era prea rece,însă nici prea caldă. Apa însă era potrivită pentru mine. Ca de obicei, râul era gol. Nimeni nu venea să înnoate acolo din cauza perioadei anului şi din cauza pădurii care îl înconjura.
Mi-am dat hainele jos şi am intrat în apă,simţind cum temperatura acesteia se lupta cu temperatura mea. Părea că toate grijile şi fricile mă părăseau în acele câteva momente în care eram doar eu şi apa. Mintea îmi era goală şi era concentrată doar pe mişcările pe care le făceam ca să nu cad în adâncurile apei. Nu mai auzeam voci, ci doar pleoscăitul pe care îl făcea corpul meu în contact cu lichidul rece.
Însă când am ieşit din râu, totul o luase de la capăt. Toate amintirile năpădiseră peste mine, corpul mă durea din nou şi mintea îmi era captivă gândurilor inutile din nou.
Chiar dacă aş fi venit la acest râu de trei ori pe zi, de fiecare dată mă gândeam la câte o amintire făcută aici alături de Henry, prietenul care nu mi-a fost niciodată mai mult, chiar dacă amândoi ştiam că am fi putut fi, dar nu era obligatoriu.
Am ţinut mult unul la altul, chiar dacă nu pare, din punctul de vedere al altcuiva. Henry nu mai era prezent în viaţa mea de mai mulţi ani, dar eu consider că am înţeles de ce. Nu cred nici măcar un pic că el a plecat deoarece a vrut să-mi facă rău sau pentru că se gândea la el prea mult. Cu siguranţă a avut un motiv întemeiat, unul la care m-am gândit în fiecare noapte şi care există în sute de variante în mintea mea, dar nu voi şti niciodată care este acesta şi nici nu ştiu dacă voi afla vreodată.
Relaţia noastră a fost de mai mult decât prieteni, chiar dacă nu am spus asta vreodată cu cuvinte. Mereu am ţinut unul la altul mai mult decât ca la un prieten, chiar dacă nu am arătat asta prin săruturi sau atingeri nepotrivite. Am fost acolo pentru el, iar el a fost acolo pentru mine, iar uneori nici nu era nevoie să vorbim, înţelegeam ce simţeam doar printr-o simplă privire în ochii noştri de acelaşi albastru oceanic şi rece. Chiar dacă ne tresăreau inimile când ne zâmbeam sau ne apropiam un pic mai mult, niciodată nu am spus nimic, chiar dacă amândoi eram conştienţi de asta.
-Consideri că două persoane trebuie să fie neapărat împreună dacă se iubesc?
Asta a fost întrebarea pusă de el care m-a bântuit întotdeauna. Pe atunci i-am spus că nu, dar acum mi-am schimbat răspunsul. Dacă am fi fost într-o relaţie, aş fi avut mai multe lucruri la care să le duc dorul, cum ar fi buzele lui pe care nu le-am atins niciodată sau îmbrăţişările din noapte târziu, în timp ce am fi dormit împreună. Şi nu m-ar fi deranjat să îi duc dorul mai mult. M-ar fi distrus din ce în ce mai repede şi mai tare, dar nu m-ar fi deranjat vreodată.
Deja lipsa lui mă făcea să dispar încet încet, clipa apropiindu-se. Mă uit în jurul meu şi văd toate florile pe care mi le-a dăruit. Niciuna nu am aruncat-o şi toate buchetele sunt agăţate împrejur, fiind pline de pânze de păianjen sau presate în cărţile din bibliotecă. Orice aş face, el e prezent mereu. Durerea lipsei lui mă bântuie tot timpul. Nu vreau să-I uit plecarea sau cât de mult am ţinut la el.
M-am ridicat ca să merg la bucătărie, dar o durere cruntă mă lovi în spate şi totul începea a se învârti. În acele scurte momente dinaintea leşinului, am reuşit să sun ambulanţa şi să ţin strâns lângă mine geanta cu tot ce aveam nevoie.
M-am trezit peste câteva ore cu mirosul înţepător al spitalului intrându-mi în nări şi bipăitul aparatelor ce arătau că inima încă îmi bate răsunându-mi în urechi. Eram din nou în salonul de care mă săturasem. O asistentă observă că mă trezisem şi îl chemă pe doctorul meu.
Acesta oftă când mă vazuse, iar eu mi-am ferit privirea de a lui. Ştiam ce văzuse la analize şi ce fel de morală avea să îmi ţină.
-Ava,Ava, când o să te înveţi minte? Aceasta fusese o întrebare retorică, căci timpul nu îmi permitea să mai fac asta.
-Se apropie momentul, nu-i aşa? Vocea mea era slăbită, tot corpul meu era. Acesta oftă din nou şi aprobă doar printr-o mişcare a capului aproape inexistentă.
-De ce ai încetat să iei medicamentele? De ce ai făcut contact cu apa rece şi ţi-ai înrăutăţit situaţia? Puteai să mai câştigi multe zile dacă respectai ceea ce ţi-am spus.
Nu i-am răspuns,deoarece acesta ştia răspunsul. Ştia de ce m-am îmbolnăvit şi ştia de ce nu am luptat să trăiesc un pic mai mult. Ştia despre el.
Acesta părăsi salonul după ce îmi verifică perfuzia, iar apoi eram doar eu şi din când în când câte o asistentă. Nimeni nu veni să-mi fie alături la greu, nimeni nu veni să fie martor la ultimele mele clipe. Mi-am scos carneţelul din geantă şi am scris încă o poezie, cu ultimele mele puteri.
Şi zilele au trecut, şi viaţa mea s-a scurs, dar el n-a mai ajuns.
La piatra mea de mormânt nu a venit nimeni. Stăteam acolo singură, aşteptând să-l văd pe el, dar n-a mai ajuns.
Şi după luni, şi după ani, tot singură eram la mormântul gri şi rece. Henry nu a mai venit să mă viziteze.
"deschid ochii
și îmi dau seama că trebuie să o iau de la capăt.
cu regret
accept că văd razele soarelui și în această zi.
trebuie din nou
să trăiesc aceste clipe înfiorătoare
alături de voi,
voi,oameni,ce vă numiți ai mei prieteni.
însă un prieten adevărat
nu s-ar preface că nu aude când strig după ajutor
și nici nu ar zâmbi
văzând durerea în sufletul meu.
cu disperare încerc să scap
de acest coșmar creat de voi,
de ce nu renunțați odată
la necăjirea mea?"
