Să fii îndrăgostit în timpul adolescenţei..probabil cea mai frumoasă şi inocentă dragoste,şi totuşi, cea care formează cele mai adânci răni,nevindecabile vreodată. Însă când începi să iubeşti, nu mai există cale înapoi. E un drum fără sfârşit, unul pe care găseşti şi cele mai gustoase mure mâncate vreodată, cele mai frumoase flori pe care le poate vedea ochiul uman, dar şi cei mai ascuţiţi şi mai desi spini, cei mai gălăgioşi şi periculoşi câini.
Odette şi Lucas, ce aş putea spune despre ei? Au una dintre cele mai simple, dar frumoase poveşti de dragoste. S-au cunoscut pe când erau mici, iar cu anii, prietenia lor s-a transformat în relaţie. Au împărtăşit împreună sute,chiar mii de momente, care mai de care mai important. El a fost primul care i-a dăruit o floare, primul care a ţinut-o în braţe într-un mod diferit de cel al mamei, primul care i-a fost alături când lumea părea că o ia razna. A lui o luase cu mult înainte, dar asta nu l-a împiedicat să fugă de problemele ei. Ceea ce, din păcate, nu poate fi spus despre Odette.
-Sunt aşa curios cum vom arăta la bătrâneţe. Pun pariu că vom fi doi bătrânei care îşi beau cafeaua în fiecare dimineaţă pe terasă, uitându-se la cei tineri şi râzând, amintindu-ne de noi. Una din frazele spuse destul de des de Lucas.
-Cu siguranţă. Vom merge la cumpărături în fiecare sâmbătă după-amiază, vom avea o pisică, un căţel ar fi prea obositor la acea vârstă. Îi răspundea Odette, cu un zâmbet mare pe faţă, însă când privirea lui se muta, şi zâmbetul cădea şi mintea ei se ducea spre gândul că timpul se scurge, zilele trec şi plecarea ei se apropie. Nu avea o zi stabilită, ci pur şi simplu aştepta să aibă tăria de a părăsi ceea ce avea mai bun.
Nu a fugit din prima de când probleme lui au apărut. S-a decis să plece în momentul în care el îşi găsise consolarea în altceva, când nu mai era ea stâlpul lui. Dar nu problema că ea fusese înlocuită o făcuse să renunţe, ci faptul că ea nu împărtăşea aceeaşi pasiune cu el. Încercase pe cât de mult, însă pur şi simplu nu se simţea pregătită. Iar acest lucru îi dădea impresia că nu mai poate fi ea însăşi cu el, că persoana ei,felul ei de a fi nu era potrivită pentru el, se temea de refuz, de alungare, aşa că pur şi simplu a ales să fugă înainte de a fi data deoparte.
Când clipa a venit,nu a avut curajul să îi spună în faţă tot ce avea pe suflet. Îşi căutase un alt loc de muncă, o altă locuinţă, departe de el şi de amintirile lor. Îşi făcuse bagajul cu o seară înainte, lacrimile curgându-I şiroi pe faţă, simţind că situaţia este atât de nedreaptă,iar ea este atât de nedreaptă cu el. Dar din nou, şi-a susţinut decizia, considerând că se alege pe ea însăşi, că face ceea ce e mai bine pentru ea.
Tot în acea seară, au petrecut ultima noapte împreună, admirând în mare parte stelele şi cântând propriile lor melodii, compuse în mare parte pentru celălalt.
-Îmi doresc ca momentele ca acesta să dureze la nesfârşit. Să putem analiza constelaţiile şi să ne punem dorinţe de fiecare data când vedem o stea căzătoare. Să cântăm la pian în timp ce luna ne priveşte şi ne luminează cu sclipirea ei. Tu nu? Spuse el, în timp ce ea era aşezată la pian, apăsând clapele cu un gol în stomac. Odette doar aprobă printr-o mişcare a capului, nefiind capabilă de a vorbi, de frică să nu scape un suspin alături de lacrimile care i-au scăpat acum pe obrajii reci.
La plecare l-a îmbrăţişat lung, încercând să memoreze fiecare muşchi, fiecare atingere, fiecare mişcare. Nu voia să-I uite respiraţia care îi atingea pielea şi nici mâinile care îi mângâiau părul, şi în special, nu voia să uite buzele care I le sărutară pe ale ei la final, trecând-o mii de fiori de fiecare data.
Însă, mai degrabă, nu doar voia să nu le uite, ci mai degrabă nici nu avea puterea şi tăria. După doi ani în care nu-l mai văzuse, toate acele lucruri încă o bântuiau, mai ales prin vise. Se trezea în miez de noapte, ducând lipsa atingerilor din vis, mintea îi era propriul inamic, făcându-I viaţă din ce în ce mai grea.
Chiar de trecuse atâta timp, şi chiar de încercase, nu reuşi să se apropie de nimeni, nici măcar puţin, de cum se apropiase de Lucas. Nimeni nu reuşea să o facă să se simtă cum făcea el, nimeni nu îi inspira atât de multă încredere sau afecţiune. Toţi erau la fel, dar nimeni nu era el.
Aşa că a decis să se întoarcă la el, să mai încerce odată. Poate acum fiind mai maturi amândoi, vor reuşi să se înţeleagă. Iar Lucas a primit-o înapoi, nu i-a cerut explicaţii, însă ea le-a oferit oricum. Primirea a fost una destul de caldă, nu e ca şi cum a sărit în sus de fericire, dar măcar a acceptat-o înapoi, înţelegând oarecum decizia acesteia.
În acele luni, pe moment, a fost fericită. Erau din nou împreună, avea din nou un sprijin, îşi avea prietenul înapoi. Dar pe urmă, nefericirea o lovi din nou. Stilul de viaţă al băiatului se schimbase, el personal se schimbase în toţi aceşti ani, pe când ea rămase aceaşi persoană, cu aceleaşi obiceiuri, aceleaşi supărări şi acelaşi stil de viaţă. Şi din nou, nefiind capabilă să se adapteze stilului lui de viaţă, într-o noapte dispăru din nou din viaţă lui, fără să lase vreun mesaj sau să dea vreun semn de viaţă.
Iar această poveste de "du-te-vino" s-a întâmplat de trei ori. Ani întregi în care aceştia se împăcau şi se despărţeau din nou şi din nou, totul din cauza ei. Însă ultima dată a observat cum nu avea nicio şansă să treacă peste, atâta timp cât el nu avea de gând să o respingă sau să nu o lase să plece. Totuşi, niciunul dintre lucruri nu avea să se întâmple. El avea un suflet prea bun, ţinea la ea atât de mult încât nu avea cum să o dea deoparte când ea apărea din nou în viaţă ei; însă nici să o ţină lângă el, pe când ea voia să fie o pasăre călătoare nu putea, nu avea niciun drept să o ţină în iarnă când ea avea nevoie de primăvară.
Iară când ea a decis că a fost ultima dată, că nu se va mai întoarce, a început să îşi descarce suferinţa în muzică. Dar părea că totul e pe dos, emoţiile erau prea puternice pentru a putea fi transmise prin note muzicale. Şi totuşi, când asculta piesele compuse de el, corpul i se înfiora şi sufletul îi tremura. De ce fericirea putea fi simţită prin ele, dar suferinţa nu? De parcă notele ştiau câtă suferinţă i-a produs lui şi doreau să se oprească, ştiind că el va fi printre persoanele care vor asculta acele melodii zi de zi.
După mult timp, durerea începea să se minimalizeze, nopţile nu mai păreau atât de lungi, zilele atât de însingurate. Învăţase să îşi deschidă inima din nou, fiind totuşi prudentă cu cine ar fi putut să-i o folosească. Nu îl ura,nu o ura pentru ceea ce a fost, acel joc de "du-te-vino". Chiar din contra, când se gândeau unul la altul, zâmbeau trist şi îşi mulţumeau pentru ce au trecut împreună. Cunoscuseră dragostea şi erau recunoscători pentru asta. Au trăit şi nu doar au existat. Iar asta era de ajuns pentru nişte simpli oameni.
"Un singur lucru îţi cer: iertare pentru toate greşelile pe care le-am făcut asupra ta. Iertare pentru tot timpul irosit pe care l-ai fi putut folosi pentru persoane care chiar meritau şi aveau nevoie. Te rog să mă ierţi pentru că te-am iubit atât de mult încât am devenit egoistă, mi-a fost greu să te las, uitând şi nepăsându-mi de răul pe care ţi l-am provocat. Iartă-mă că nu mai pot iubi pe nimeni aşa cum te-am iubit pe tine şi iartă-mă că fiecare melodie este despre tine." Fusese scrisoarea de la Odette trimisă lui Lucas în ziua în care a împlinit 30 de ani. Răspunsul lui fusese tot o scrisoare, primită două luni mai târziu.
"Ca să te iert, uită-mă. Uită de tot ceea am făcut, uită de cum mă iubeşti, uită cât de mult ţii la mine şi trăieşte-ţi viaţă fără mine. Înlocuieşte-mă şi fii fericită. Înlocuieşte-ţi versurile cu cuvinte despre alt bărbat. Visează şi ajungi departe, să te pot vedea pe marile ecrane şi să spun : 'am cunoscut-o'. Fii cine ai vrut mereu să fii şi nu te mai gândi la mine. Dar pe memorie nu pariez."
Cuvântul "iertare" este totuşi folosit metaforic, iertarea nefiind posibilă, căci cei doi erau recunoscători unul pentru altul.
Erau împăcaţi cu gândul că au fost şi nu vor mai fi. Iar ce au fost e nemuritor.
