Calea spre nicaieri

Calea spre nicaieri - [ 3 ]

CALEA DE NICĂIERI - 3

De generații lupii au fost cunoscuți drept prădători iscusiți, ce preferă să stăpânească anumite teritorii cu demnitate... Aventurieri înnăscuți și cu simțuri extravagante. Cunosc cel mai bine conceptul de familie.

Cui i-ar placea să viseze lupi? Mie nu spre exemplu. Noaptea trecută unul îmi bântuia constiința, urlând uneori atât de prelung, încât aveam senzația că-mi sfâșia sufletul. Și era un urlet nostalgic, familiar... Dar apoi somnul meu profund fusese întrerupt de o voce calmă:

- Asher... Hei...

- Îhhh, am gemut și mi-am deschis ochii. Aproape de fața mea era Balthazar. M-am împurpurat instantaneu.

- Trezește-te. O să întârzi, a zis încă uitându-se în ochii mei.

Era visul oricărei fete să se trezească și să vadă chipul unui tip ca el în fiecare dimineață. Ei bine, mă puteam considera norocoasă. Dar n-am avut timp să mă bucur de moment, deoarece ochii mi-au zburat pe ceasul de pe noptieră, mărindu-se. Chiar sunt în întârziere! Trebuie să merg să fac pe vicepreședintele! Balthazar s-a dat înapoi, ceea ce m-a făcut să remarc că el deja era gata. M-am rostogolit din pat, încurcându-mă-n pătură. M-am împiedicat și cumva s-a întâmplat să cad tocmai pe pieptul lui.

- S-Scuze! am zis pășind buimacă înapoi.

- Uău... Încetișor.

- Acest cuvânt nu e în vocabularul meu.

Mi-a zâmbit și eu mi-am apucat uniforma din șifonier. Începusem să îmi ridic tricoul când am realizat că Balthazar era tot acolo, privindu-mă. Am clipit și am fugit pe ușă, către baia din fundul coridorului. Îmi dădeam seama cum stătea săracul Balthazar, probabil năuc de nebunia mea.

Pe lângă faptul că arhitectura clădirii ăsteia era una foarte... avangardistă, băile nici ele nu doreau să-mi amelioreze neplăcerea. Fuseseră construite într-o perioadă în care elevii se mulțumeau cu orice. Puține cabine, fără prize de curent electric și robinete separate pentru apa rece sau caldă. Cel mai rău lucru era că trebuia să ne înghesuim douăsprezece persoane aici. În concluzie, diminețile erau o nebunie! Pretutindeni acum erau aburi fierbinți, de la dușuri și câțiva băieți goi, acoperiți doar cu un prosop în jurul coapselor. Unul aproape adormit trece prin fața mea fără să își fi acoperit „ustensila”. Rușinea îmi acapara fața, dar am reușit oarecum să pătrund într-o cabină cu uniformă cu tot.

A fi băiat era mai placut decât mă așteptasem. Nu mai trebuia să stau timp prețios să mă aranjez ca la carte. Am intrat înapoi în cameră și am văzut că Balthazar încă nu plecase.

- Ce-i cu expresia de pe fața ta? a întrebat el, ridicând o sprânceană.

Cum să mă exprim ca să mă înțelegi mai bine? E prima oară când văd bărbați dezbrăcați! Stai s-audă Lena, Bianca și mama de asta că se vor prăpadi de râs. Stai s-audă tata de asta că va exploda.

- De ce ești încă aici? am schimbat subiectul.

- Te-am așteptat. Să mergem.

Era o coadă imensă în holul cel mare formată de elevii ce trebuiau să-și ia orarul. Toți erau la fel de gălăgioși ca ieri, iar mai în față am văzut-o pe Bianca cu colega ei de cameră. Ne-au fost înmânate foi de hârtie, ca elevilor de pe vremuri. I-am făcut cu mâna Biancăi, iar Balthazar s-a uitat curios. Soră-mea părea să nu mai fie supărată, ce era de bine.

- Prietena ta? a presupus el.

- Nu! m-am încruntat. Sora mea.

După asta nu știu unde s-a dus Balthazar, dar eu a trebuit să plec să mă întâlnesc cu cei responsabili cu organizarea evenimentelor în sala Consiliului Studenților. Mi-am reamintit că înainte să adorm, nu eram acoperită cu pătura. Balthazar ăsta... Chiar era un tip de treabă. Pe drum a trebuit să atenționez câțiva elevi cu privire la uniformă și numărul de cercei pe care îi puteai purta - adică zero. Mai găseai paria care încă nu știau normele, dar și elevi vechi care se împotriveau lor. Școala asta e plină de neanderthalieni. Și colac peste pupăză, la masa de conferințe, evident era și Courtney, care când m-a văzut intrând a anunțat: