EXPIR DUREREA

PROLOG

O DECIZIE PROASTĂ, UN DESTIN DISTRUS

LUKE

Cu 11 luni în urmă

NEW YORK, USA

—Nu înțeleg de ce nu pot veni și eu! a mârâit pentru a zecea oară deja.

Am oftat și mi-am trecut mâna peste față, exasperat deja de atitudinea ei. M-am oprit din mers și m-am întors spre ea, expirând zgomotos. Era la câțiva pași în spatele meu și s-a oprit brusc atunci când mi-a întâlnit privirea. Buza de jos îi era căzută asemeni unui copil morocănos, iar ochii ei albaștri erau mari și rugători.

I-am prins umerii, aplecându-mă ușor înspre ea.

—Ți-am mai spus o dată: nu poți veni pentru că e periculos. Am destule pe cap, nu pot să am grijă și de tine.

Tonul meu era moale, la fel ca tot timpul atunci când vorbeam cu ea. Nu am ridicat niciodată vocea, indiferent de cât de tare m-ar fi scos din pepeni. Văzând-o atât de mică în fața mea, îmi oferea impresia că avea să se spargă în bucăți dacă vibrațiile vocii mele ar fi fost prea puternice.

—Dar nu e nevoie! Dă-mi o armă! Voi avea și singură grijă de mine! a chițăit, iar eu am oftat din nou.

—Am mai vorbit și despre asta. Ăsta nu e un nenorocit de joc GTA! Nu primești nici o armă! Nu faci parte din echipă. Acum, te voi duce acasă și ne vedem mâine!

—Luke! a mârâit, lovind cu piciorul podeaua.

Pumnii ei mici erau strânși de parcă era gata să mă lovească dacă nu aveam să cedez. Chiar nu știa să renunțe atunci când își punea ceva în cap, iar eu nu știam să-i țin piept atunci când insista.

—Hannah! am mârâit eu serios.

Buzele ei s-au strâns puternic și brațele i s-au adunat la piept. Se vedea că era nervoasă, dar nu-mi păsa. Nu aveam de gând să o duc cu mine. Nu era ca și cum aș fi ieșit în oraș cu prietenii, iar pe ea aș fi închis-o în casă.

Eram destul de stresat în legătură cu transportul ăsta nenorocit și, într-un fel, aveam un sentiment neplăcut, ca și cum ceva rău avea să se întâmple. Nu îmi permiteam să fiu distras de ea sau de grija pe care ar fi trebuit să i-o port. Totuși, nu înțelegea și era a dracului de încăpățânată atunci când își punea ceva în cap. Nici nu îmi plăcea să o văd atât de supărată pe mine, cu toate că știam că avea să mă ierte a doua zi.

Mi-am trecut limba peste buze și am pășit spre ea, prinzând-o de talie. Ochii ei erau fixați spre podea, refuzând să mă privească. I-am cuprins bărbia cu degetele și i-am ridicat-o, până când ochii ei s-au fixat într-ai mei.

—Am mai vorbit despre asta. Nu vreau să te pun în pericol, am spus, mult mai moale de această dată.

—Nu voi fi în pericol atâta timp cât sunt cu tine. Voi sta în mașină, nici nu vor știi că sunt acolo. Dar vreau să vin. Te rog!

Am oftat. Era destul de greu să o refuz atunci când se uita la mine în acel fel. Ochii ei sclipeau de dorință și nici nu clipea, în așteptarea răspunsului meu. Purtam aceeași discuție de trei zile deja și nu părea că avea să o lase baltă nici măcar acum, în ultimul moment. Brusc, am realizat că singura soluție pentru a o ține departe de transportul acesta era să o încui la mine în cameră, dar apoi ar fi dat de bănuit pentru mama și Natasha.

Nu am avut ocazia să calculez mai mult timp variantele, fiind distras de telefonul ce-mi vibra în buzunarul blugilor. M-am retras de lângă ea și am scos telefonul, răspunzând.