Prin ochii lui

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟏𝟏

În viață nu este totul roz. Mai ai și urcușuri și coborâșuri sau doar nimic. Nu totul este despre bani, casă, mașină de mii de euro, aur, averi și bogății. Este și despre sentimente, iubire, ură, fericire.

Greu de înțeles, știu! Greu pentru oamenii fără minte. Sunt oameni care pun pe primul loc banii și averea, în locul sentimentelor, apoi când dă deșteptarea peste ei, este deja prea târziu. Este prea târziu ca să îndrepte ceva.

E ca și atunci când ai o floare abia culeasă de undeva care așteaptă să fie plantată. Ție îți este lene să o plantezi așa că o lași acolo să se usuce. La doua săptămâni de zile când este deja uscată te trezești tu că trebuie să o plantezi. Păi ce-ai făcut?
Ai lăsat-o să se usuce și după te-ai trezit tu că trebuie plantată?

Nu știu m-am exprimat corect dar ăsta este adevărul nu poți înflori o floare deja uscată.
Din păcate puțini oameni înțeleg asta. Mulți se lasă duși de val și aleg banii în locul iubirii. Aleg averile în locul unei familii. Aleg lăcomia și zgârcenia, în locul dărniciei. Ajung să bată, să omoare, să facă orice este greșit, doar pentru niște averi.

De asta niciodată nu l-am înțeles pe tatăl meu. Niciodată. El a fost genul ăsta de om. Și-a riscat și propria lui familie pentru niște bani.
Când am plecat de acasă, nu mi-am mai dorit niciodată să mă întorc aici, în acest conac, pe care acum nu-l mai pot numi acasă.

Nici eu nu ști ce pot numi acum acasă. În New York nu m-am putut simți acasă. Nicăieri unde am fost nu m-am simțit acasă.

Întreaga mea minte este un haos total, de fapt toată viața mea. Eu am crescut în mijlocul haosului, sunt una cu el. Sunt un haos.
Nici acum când mă plimb pe alea conacului, alături de grădinar, acum mult mai bătrân, cu părul cărunt și ușor ghebos, cu barba puțin mai lungă și cu salopeta lui veșnică albastră. În spatele nostru este Christian, care bineînțeles trebuie să fie și el prezent. Doar el este cel care ma adus din America până aici.

Mergem pe aleea casei mele sau mai bine spus fostei mele case. Brazii din jurul ei sunt de înălțime medie și nu lasă să admirăm priveliștea întreagă a grădinii din jurul conacului. Aleea este pavată cu piatră, și duce până în fața conacului iar după la garaje.

Ajuns în fața conacului doi dintre oamenii tatălui meu stau în fața lui. Ei își apleacă capul în fața mea când mă văd, iar după se uită la Christian. Se văd în ochii lor că nu îl au prea drag, iar dacă nu zic ceva nu va fi bine.

- Ce vă uitați așa la el? N-ați mai văzut bărbați? Voi ce sunteți? Măciuci?

Nu zic nimic, perfect. Tot așa niște momâi au rămas. Sunt rea știu, dar nu pot să fiu altfel cu ei. Se lasă controlați de tatăl meu așa ușor. Își riscă familia pentru niște bani. Pentru niște bani pătați de sânge.

- El unde este?

- A venit adineauri alături de Felix și fiul său.

-Bine, mulțumesc.
Îi zic celui care mi-a zis și intru în casă trăgându-l pe Christian după mine.

- Christian îmi pare rău!

-Pentru?

- Faza de mai devreme, nu a fost tocmai plăcută.

- Nu-i nimic, e un fleac, important este să îl vezi pe Adrian și să te ducă la mama ta. Eu oricum voi pleca, nu vreau să se întâmple ceva de față cu tine.

Tac și mă așez pe canapeaua de pe holul care a rămas aceleași ca acum 7 ani. Marmura neagră, iar pereții de culorile alb și auriu, ușile albe ale camerelor, spațiul prea puțin mobilizat, totul este la fel.

Îmi pun capul în mâini și las ca totul să iasă din mine. Astăzi voi fi eu însămi și voi spune tot ceea ce cred și ce simt în fața tatălui meu, fie că îi convine sau nu. Sunt suficient de matură.
Sunt suficient de matură, încât să îmi i-au propria viață în mâini, să decid eu însămi ce este mai bun pentru mine, să fac ceea ce îmi doresc eu, nu ceea ce el îmi permite. Sunt suficient de matură pentru a crede ce vreau eu să cred, sunt suficient de matură pentru ai dovedi că nu mai sunt fetița de acum 10 ani.

Sunetul unei uși care se deschide umple holul și îmi ațintesc privirea din locul de unde vine, biroul tatălui meu.
El mă vede și vine spre mine, iar din spatele lui iese Lorenzo cu tatăl său.

-Fata mea!
Vine și mă ia în brațe.

- Nu am venit pentru tine, ci pentru mama, unde este? Îi zic în timp ce incerc să scap de îmbrățișarea lui.
Nu mă ascultă, ci îl văd cum se uită la Christian cu ură. Se citește în ochii lui de maniac psihopat.

- Ce caută el în casa mea?

- A venit cu mine, el este cel ce ma adus. Acum, spune-mi unde este mama mea!
Evitarea și regretul se citesc în ochii lui.

- Așa ceva nu se poate, el este cel mai mare dușman al meu. Lara nu pot accepta așa ceva.

-Prea puțin îmi pasă, zii năibi odată unde este mama mea?
Toți cei trei stau și admiră frumoasa conversație dintre mine și el. Nu înțeleg ce problemă are de tot evită să îmi răspundă la întrebarea mea.
Vreau doar să știu unde este mama mea ca să merg să o văd. Vreau să mă asigur că ea este bine și că nu a pățit nimic grav din cauza omului ăsta care îmi este tată.

- Fata mea, bujorul meu...

- Nu mă lua cu din astea. Unde este mama?

- Lara nu pot accepta că ai venit cu acest om în casa mea. Fața lui trece de la ură la îngrijirare, dar prea puțin în pasă.

- Acest om este cel care ma ajutat să trec peste durerea când tu mi-ai trimis scrisoarea aia. Omul ăsta deși știa cine ești ma ajutat ca să ajung aici să îmi văd mama. Poți să îmi spui orice vrei, eu îi sunt datoare lui...

- Dar Lara...
Regret... asta este tot ce i se citește pe față.

- Nu vreau să aud nimic despre Christian, vreau să știu unde este mama mea, vreau să știu acum.

- Mama ta...

- Omule zi o dată.
Ură, regret, disperare, totul i se citește pe față.

- A murit!

Hristos a înviat! Paște fericit vă doresc. Vreau să vă spun că am cam pățito. Am vrut ca astăzi ca de Paște să postez 3 capitole, însă le-am scris direct pe Wattpad, iar el mi le-a șters din draft, așa că am luat de la început să zicem. În fine. Mai știu și că capitolul ăsta nu e prea bun, însă nu am prea avut inspirație. Era mai bine dacă îmi și aminteam ce am scris prima oară. Dar na... asta este.
Din ce în ce mai multă lume se adună, iar eu vă mulțumesc din suflet pentru tot.
Vă pup și vă îmbrățișez!
Nu uitați de vot!!!