Stacojiu și viridiană

Capitolul 3

Motto:

"Spending hours on end, deciding what I'd say to a friend if I ever saw him again

Cause I don't know if I know, don't want to come across the wrong way

And I don't know if I know, but I know I want to see your face today" (4)

- R\OSE

Kalhen privea îngândurat în depărtare. Vrând nevrând, cumva, tot cu o speranță oarecare se uita spre pădure, spre poteci ... așteptând, cândva să se întoarcă.

E deja a treia săptămână de când plecase.

Nici măcar el însuși nu înțelegea clar aceste sentimente ale sale. Uneori râdea de sine că se mai gândea la asta după atâta vreme. Dar adevărul e că era îngrijorat. O îngrijorare neliniștită îl cuprindea de fiecare dată când se gândea la ea. Era deranjat de faptul că nu putea merge după ea să o caute. Cunoștea bine zona, ba chiar toată țara, și modul de gândire al oamenilor. Era conștient că împotriva a câtor pericole ar fi ea complet lipsită de apărare, poate chiar neștiutoare. Și totuși nu putea face nimic. Acest fapt îl înnebunea uneori. În astfel de momente, se arunca înapoi la muncă pentru a-și alunga gândurile de autoînvinovățire. Pentru că se gândea adesea la trecut și se întreba ce ar fi putut face altfel pentru a evita acest lucru. Dar oricât de mult s-ar fi gândit, întotdeauna ajungea la aceeași concluzie: era decizia corectă s-o lase să plece.

Nu aș fi atins nimic dacă aș fi ținut-o cu forța aici.

Din nou uită spre pădure. Frunzișul era deja destul de colorat: galben, roșu, maroniu, iar pe alocuri chiar puțin verde, datorită pinilor.

Se apropie iarna...

Kalhen rătăci mult printre gânduri, apoi dintr-o dată puse jos toporul și se duse în grajd.

- Mâine plecăm! – deschise voios ușa, apoi îl mângâie Zephyrus.

Și aproape imediat se și apucă de pregătiri. Fu plin de un fel de entuziasm. De la eliberarea sa din castelul Earlington aceasta va să fie prima dată când va zbura dincolo de regiunea muntelui.

Trecuse deja mai bine de o lună și jumătate...

Se gândi la vechiul său prieten, Lincoln. Și la Aaron și familia lui, la cârciuma binecunoscută și la primirea lor călduroasă. Parcă s-ar fi trezit în el un fel de dor de casă. S-a șocat. De ce chiar acum? Înainte de asta locuise aici singur ani de zile și doar uneori se întâlnea cu ei, chiar și atunci doar din cauza lucrului.

Privi spre cer. Soarele apusese deja. Bolta portocalie se contopi cu frunzișul pădurii, iar în partea opusă un fundal albastru închis aducea vestea nopții. Ceva în el se cutremură. În ciuda culorilor calde totuși parcă un fel de răceală cutreiera peisajul. Un întuneric misterios, de parcă ar încerca să-i captureze sufletul însuși.

Va fi o noapte lungă... - oftă, apoi intră în casă.

După cină scoase o carte, dar nu prea putu fi atent la ceea ce citea. Gândurile în continuu i se rătăceau până când oboseala îl doborî. Se culcă dar nu putu dormi. Fu deja trecut poate și de miezul nopții când se săturase de foială și mai degrabă ieși la o mică plimbare. Aerul rece de toamnă era răcoritor. Se întoarse pentru o haină mai groasă, apoi se aşeză pe treptele terasei şi se uită la cer. Era senin și luna plină apusese deja, așa că stelele puteau stăpâni întunericul în toată gloria lor. Era o priveliște fabuloasă. Ca o cutie imensă de bijuterii. Își aminti de copilărie, când el și mama lui stăteau seara afară până seara târziu. Pe atunci încă era uimit de stele. Tot o întreba despre ele. Era curios ce putea fi acolo sus. Dar de atunci... Nici măcar nu știa cât trecuse de când își luase ultima dată timp să privească stelele. După moartea mamei sale, și apoi de când începuse viața de mercenar... cumva totul devenise tot mai mohorât. Parcă nimic nu mai avea gust, culoare sau frumusețe. Doar muncă și singurătate confortabilă.