În pat cu Infernul

Capitolul 32

Partea a II-a

Hellena

— Ești sigura că este bine sa fac asta?

Sofia mă privește pe deasupra ochelarilor ce ii cad pe nas. Sta sprijinita de noua mașina închiriată, așteptând să îmi adun curajul.

— Nu văd alta soluție. Doar așa te vei simți împăcată. Trebuie să vorbești cu el.

Aprob cu ezitare. Inspir adânc si îmi scot actul de identitate pentru a mă legitima în fata gardianului închisorii. Sofia ma asigura ca va fi bine și îmi face semn sa înaintez. O privesc cu coada ochiului cum se suie înapoi la volan, aprinzându-și o țigara. Este noul ei viciu, unul cu care nu ma împac prea bine mai ales in perioada asta.

După ce sunt condusă intr-o o sala goală, ca de interogatoriu, împrejmuită cu sticla securizata, sunt lăsata sa aștept. Lângă mine mai sunt trei persoane așteptând. Încep sa bat cu piciorul in podea, in ritm nervos, iar o doamna de lângă mine, îmi arunca o privire urâta. Storc un zâmbet și ma opresc. După cincisprezece minute de așteptare, un alt gardian îmi striga numele.

Ma conduce intr-o alta încăpere, unde nu sunt decât doua scaune și o masa. Inspir adânc. Inima sta sa îmi explodeze. Simt valuri de teama și regret. Nu cred ca este bine ca am venit, dar Sofia are dreptate. Este cea mai buna varianta. Poate doar așa voi reuși sa ma împac cu trecutul.

După alte doua minute agonizante, ușa din capătul opus al încăperii, se deschide cu un țiuit. Chipul obosit și chinuit al lui Luca mă izbește de îndată ce ma întorc spre sursa zgomotului. Face pași reținuți spre mine, mai mult împins de gardian, decât de bunăvoie.

Ma ridic și eu de pe scaun și îl aștept sa se apropie suficient cât sa îl pot întâmpina cu un salut. Deschide gura sa spună ceva, dar cuvintele par sa i se oprească in gât, in clipa in care privirea lui face cunoștința cu motivul vizitei mele. Se oprește in loc, la câțiva pași de scaunul lui, iar gardianul îl imbranceste violent sa înainteze. Scapă o înjuratura și se așează pe scaun. Fac și eu la fel. Continuam sa ne holbam unul la celălalt in tăcere, preț de câteva minute. Pare mult mai bătrân deși nu am trecut decât cinci luni de când l-am văzut ultima dată. Iar privirea goală și îndurerată, este imposibil de mascat.

— Bună, reușesc să îi șoptesc, după alte doua minute lungi.

— Este al lui? continuă să se holbeze cu privirea pierdută.

— Da, murmur înghitind in sec. Am aflat la scurt timp după... accident.

— A fost ucis! Moartea lui nu a fost un accident! se răstește la mine, știind că port întreaga vină pentru cele întâmplate.

— Știu, Luca, știu! Dar cum crezi ca pot sa fac moartea lui mai suportabila, dacă nu reușesc sa ma împac cu ea?

— Dar eu? Cum ar trebui sa ma împac cu moartea lui când i-am ținut trupul fără viață în brațe?

Privirea i se întunecă și simt cum sunt sugrumată de ură.

— Îmi pare rău, Luca! Îmi pare rău! îmi este imposibil sa îmi mai stăpânesc lacrimile așa ca izbucnesc în plâns.

Își scoate o batista roșie din buzunar și o întinde pe masa dintre noi. Privirea i se îmblânzește puțin când își coboară din nou ochii pe pântecul meu.