Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 13

O mușcă ușor de buze atunci când vede că nu vrea să cedeze și să participe la sărut. Profită de ocazie și imediat ce-și deschide gura să protesteze își lăsă limba liberă la expediție. Acest sărut nu avea nimic din cel de data trecută, ce era unul timd și pur.

Acum totul deveni carnal, mult prea carnal și pentru simțurile lui Max. Și-o dorea al naibii de mult și tot corpul lui țipa după mai mult. Dacă la început Ana a fost reticentă, acum participa cu aceeași înverșunare.

În momentul în care mâna lui Max ajunge pe coapsa dezgolită a Anei, aceasta sare ca arsă și-l împinge de pe ea. Pentru o secundă i-a trecut prin minte să-l lovească pentru îndrăzneala lui, însă își reaminti chiar la timp că este la fel de vinovată precum el. Nu putea să-l lase s-o sărute!

— Să nu mai faci asta niciodată, te rog.

— De ce? De ce să nu te mai sărut?

— Pentru că nu mai ai dreptul ăsta!

Fără să-l mai lase să spună ceva, o luă la fugă spre camera pe care o ocupă în acea casă. În acest moment se simte precum cel mai mare rahat. Își jură în acea zi că îl va urî din toată inima ei și pentru restul vieții sale, dar văzând cum îi reacționează corpul la fiecare atingere a lui și cum îi rămân urme de foc acolo unde o atinge, nu știa cât se va putea ține de acel jurământ.

Imediat ce închide ușa în urma sa se lasă în genunchi și dă drumul lacrimilor. Nu a mai plâns astfel din ziua aceea distrugătoare, acum șase ani. Știa că nu avea cum să dea uitării un asemenea lucru, însă spera să nu mai doară atât de tare.

— Îmi cer iertare. Nu știu cum voi putea să-mi țin promisiunea atâta timp cât stau în această acasă, atât de aproape de el.

Cu șase ani în urmă, atunci când Maximilian a dispărut din viața Anei fără nici o urmă, aceasta a trebuit să ia o decizie radicală. Una din acele decizii ce îți schimbă viața pentru totdeauna. După câteva zile de la cina organizată în cinstea aniversarii de cuplu, Ana a aflat că este însărcinată.

Și-a jurat că Maximilian nu va afla niciodată despre acel copil, indiferent dacă avea să repară în viața ei sau nu. Atunci și-a jurat că va sta departe de acest bărbat indiferent de circumstanțe. Iar acum, soarta își bătea joc de ea în toate modalităților posibile. Este ținută închisă chiar de bărbatul pentru care, cândva, ar fi fost în stare să-și dea propria viață. Fiind atât de aproape de el, risca să-i fie greu să își ducă misiunea până la capăt și acel secret să se stingă odată cu moartea ei.

Maximilian nu știa cum să reacționeze la fuga Anastasiei. Nu înțelegea ce era în neregulă. A simțit și el cât de mult îl dorește, dar de ce a fugit așa? Imediat ce își reveni din starea de confuzie o luă la fugă după Ana. Trebuia să vorbească cu ea și asta cât mai repede posibil. Îi era atât de frică de el încât să fugă? De ce?

Când pune mâna pe clanță și vrea să deschidă ușa, o aude plângând de cealaltă parte a lemnului. Simte cum ceva îl strânge de suflet și pe cât de mult urăște acest sentiment, pe atât de mult îi place, deoarece este din ce în ce mai sigur că iubirea lui pentru cea care se ascunde de el, este acolo și se reaprinde din ce în ce mai tare.

O aude murmurând ceva fără să înțeleagă mare lucru. Drept vorbind, nici nu acordă mare atenție cuvintelor rostite, ceea ce-l interesa în acest moment era să nu mai plângă Anastasia.

— Ana, deschide. Trebuie să vorbim.

Bate ușor în lemn și îi vorbi cât de calm putu. Nu voia s-o sperie și mai tare. Trebuia să afle de ce anume îi era frică și era de preferat să afle de la ea și nu de pe urma rapoartelor cerute detectivilor.

— Pleacă, nu vreau să te văd!

— Ana, te rog...

— Lasă-mă singură! Nu înțelegi că nu vreau să te văd?

Când este pe punctul să-i spună că dacă nu deschide avea să-i spargă ușa, telefonul începu să-i sune în buzunar. Oftă ușor, înainte să-l ia în mână, se dă câțiva pași mai în spate și răspunde fără să se uite la apelant.

— Willingham!

— Șefu, avem o problemă cu livrarea ultimei comenzi.

Vocea bărbatului din spatele apelului tremura ușor. Știa că nu se va termina cu bine toată treaba această, însă trebuia să-și informeze șeful despre problemele întâlnite.

— Cum adică? Ce problemă?

— Lipsește din marfă.

Atât a trebuit să audă Max că îi închide telefonul în nas și înjură colorat. Asta îi mai lipsea acum, probleme la muncă. De parcă nu avea destule pe cap cu Ana, acum se adaugă și de la serviciu.

— Bine. De data aceasta am să te las, dar diseară o să vorbim! Îi vorbi din nou Anastasiei înainte să plece. Nu era o amenințare, era o promisiune.

Când lucrurile sunt confuze, cea mai bună metodă de a le clarifica este o conversație la rece. Și exact asta avea să obțină Maximilian.