Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Secrete

- Nu știam că te-ai întors deja. James spune că ar trebui să mai rămân aici o zi, înainte de a pleca acasă.

El dă din cap grav, căutându-și ceva pe biroul plin de hârtii.

- Camera e a ta, spune fără să mă privească. Eu voi...

- Richard!

Mi se pune un nod în gât.

- Nu-mi amintesc ce ți-am spus zilele trecute. Îmi pare rău dacă a fost... prea mult.

El se ridică de la birou tensionat.

- E de înțeles. Erai bolnavă.

- Nu.

Mă privește uluit.

- Adică da, eram bolnavă, dar...

Înghit de mai multe ori, înainte să-mi fac în sfârșit curaj.

- Cred că vorbeam serios.

Zâmbetul lui e atât de trist încât parcă rupe ceva în mine.

- Știu.

- Cum adică... știi?

Stă în fața mea, la câțiva pași, strângându-și mâinile în pumn agitat.
Răsuflă la fel de greu ca mine.

- Știu că mă placi, Eliza. Întotdeauna ți-am plăcut.

Zâmbește, pășind spre mine.

- Și cred că știi și tu că eram serios. Atunci, în bucătărie... nu încercam să... nu mă jucam cu tine. Mi-am dorit s-o fac.

Face o pauză.

- De ce nu spui nimic?

Sunt încă șocată de ceea ce mi-a spus, și nu mi-am regăsit încă glasul.

- Cum adică... întotdeauna te- am plăcut, Richard?

Un fior rece mi se strecoară pe spate, ceva asemănător cu spaima. Bărbatul ăsta se comportă ciudat.

El își drege glasul, zâmbind strâmb.

- E un mod de a spune, draga mea. Acum, dacă mă poți scuza...

Trec în fața ușii, oprindu-l să iasă.

- Tocmai ai spus că-ți place de mine, Richard!

Nu știu de ce am prins dintr-o dată acest curaj disperat de a-l confrunta. Poate chiar sunt bolnavă și nu mi-am revenit încă. Altfel nu înțeleg ce caut aici, cerșind afecțiunea unui hoț.

- Tehnic vorbind, n- am spus asta, mă tachinează aproape tandru. Dar da, asta am sugerat.

Pentru o clipă, sunt sigură că o să mă ia în brațe, însă își ridică mâinile numai ca să mă dea la o parte.

- Acum lasă-mă să trec, prințeso.

Ceva neașteptat îmi face stomacul să se strângă.

Mă alintă.

Și are un ton atât de catifelat încât aproape că-i pot simți dulceața pe limbă.

- Richard, te rog, îl opresc, tulburată. Trebuie... să vorbim despre asta.

- Despre ce?

Asprimea aceea neașteptată îi revine dintr-o dată în glas, făcându-mă să tresar, rănită.

- Nu e nimic de discutat, Eliza. Ești o femeie frumoasă și eu sunt un bărbat chipeș. Ne simțim atrași unul de altul, nu-i nimic spectaculos în asta. Nici măcar nu știi cine sunt. Ne cunoaștem de o săptămână.

Fiecare propoziție se înfige în mine ca un ghimpe, rănindu-mă și mai tare.
Îl privesc, refuzând să cred ce îmi spune.

- Ne simțim atrași? repet furioasă. Asta e tot, Richard?

El își încleștează maxilarul, evitându- mi privirea.

- Asta e tot, Eliza. O reacție fiziologică. Se întâmplă tot timpul, între bărbați și femei.

Ascultându-l îmi dau seama că trebuie să-mi fi imaginat tandrețea lui de mai devreme. Bărbatul ăsta e un monstru frumos, nimic mai mult.

- Ce proastă sunt, îi spun cu amărăciune, dându-mă la o parte. Imaginează-ți că începea să-mi placă de tine. De caracterul tău.

Simt un gust amar pe limbă când îi întorc spatele.

- Dar ai dreptate, dragul meu. M-am lăsat amăgită de faptul că ești atât de chipeș. În realitate, ești un doar un hoț necunoscut, delicvent, mincinos, mai știu eu ce? Pleacă, te rog! Prezența ta mă deranjează.

- Și care ți-ar fi plăcut să fie adevărul, Eliza? mă întreabă tăios. Ai prefera să ne îndrăgostim unul de celălalt? Ai fi fericită într-un sat sărac, departe de casele tale pline cu servitori și de cameriste care să facă totul în locul tău?
Ți-ar plăcea să-ți crești copiii în locurile astea pline de boli și să te întrebi în fiecare seară dacă soțul tău mai e în viață?

Nu știu ce mă înfurie mai tare, faptul că mă consideră o aristocrată egoistă, sau că m-a redus la o simplă față frumoasă, dar simt nevoia drăcească de a-l răni îngrozitor, de a spune tot felul de lucruri urâte, așa cum mi-a spus și el.

Îi zâmbesc rece, îndepărtându-mă de el ca de o boală rea.

- Gândești cam departe, domnule Duce. Nici prin gând nu mi-ar trece să te urmez în sărăcia asta lucie, nici vorbă să mai am și copii cu tine. Chiar crezi că aș renunța la toate avantajele mele pentru... tine?

Nu știu de ce cuvintele mele au exact efectul contrar celui scontat.

Richard zâmbește aproape încântat.

- Așa credeam, da. Vezi, e clar că nu ne cunoaștem deloc, prințeso. E cu atât mai bine că totul se reduce la o atracție firească între noi. Scuză-mă!

Deschide ușa, lovindu- se de James, care stătea probabil sprijinit de toc.

- Drace!!

James își îndreaptă spatele, zâmbind indulgent.

- Îmi place să cred că sunt tocmai opusul dracului, Richard.

Ne privește pe rând, mijind ochii. 

- În calitate de preot, vă iert pe amândoi pentru lucrurile urâte pe care vi le-ați spus.

Richard iese, trântind ușa în urma lui, iar James își drege glasul.

- Am venit să- ți verific starea. Văd că ești palidă, lady Eileen.

Inspir și expir adânc, încercând să-mi calmez nervii zdruncinați și inima care- mi bate nebunește în piept.

- Sunt bine, îl asigur după un timp. Bănuiesc că ai auzit totul din spatele ușii.

El zâmbește resemnat.

- Nu e ca și cum vorbeați încet. Bănuiesc că a auzit tot etajul.

Se uită la mine cu un fel de veselie forțată.

- Păi, văd că ți-ai recăpătat puterile, și asta-i bine! Vreau să mă asigur că pleci acasă vindecată, Eliza.

Pare nehotărât dacă să mai adauge ceva sau nu. În cele din urmă, ia o decizie.

- Stai departe de Richard, te rog. Nu mai poate trece prin asta încă o dată. Pur și simplu... nu mai poate.