Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 15: Ţigări, alcool şi droguri.

 O singură persoană ştia ce se întâmplase cu adevărat, iar acea persoană era Izabell!

 Pădurea care înconjura teritoriul vampirilor părea pe-atât de pustie, pe-atât de periculoasă. Ştiam că nu trebuia să mă aflu aici, dar ... Dante avea nevoie de ajutor. La zece metri de graniţa cu celălalt oraş, pădurea devenea din ce în ce mai deasă, mai întunecată, mai primejdioasă, iar de aici de sus nu puteam vedea nimic, aşa că mi-am luat avânt şi am aterizat în desiş.

 La nici treizeci de secunde, am simţit vibraţii de paşi. Paşi ale mai multor persoane. Vampiri.

 - Ce cauţi aici, zburătorule? mi se adresă o voce masculină de undeva din spatele meu.

 M-am întors. Un tip masiv, înalt şi brunet cu o privire ucigaşă mă privea dispreţuitor.

 - Teritoriul ăsta vă este interzis. Pleacă până nu rămâi fără aripi! mă ameninţă el.

 Se pare că Dante deja a făcut cunoştinţă cu ei, iar ei credeau că sunt el.

 - Nu am venit să creez probleme, am spus calm. Am venit să vorbesc cu Izabell. Atât.

 Imediat cum am spus asta, m-am trezit înconjurat de cinci vampiri înfometaţi, gata să mă atace la semnal. Dar nu erau singuri, ceva a străbătut desişul într-un mod agresiv, la un moment dat am crezut că era un ghepard. Însă eleganţa şi puterea ei m-au făcut să o recunosc. Era Izabell.

 - Lăsa-ţi-l să vorbească. Vreau să aud ce are de spus, zice aceasta oprindu-se în spatele lor şi apropiindu-se graţios de mine.

 Nu numai Dante părea schimbat, ci şi Izabell. Undeva în gândurile ei se auzea un strigăt de ajutor, ceva o rănise extrem de tare, şi destul de recent.

 - Am putea vorbi fără să avem spectatori? am spus.

 - Aţi auzit bine da? a spus arucându-le priviri săgetătoare vapirilor. Urmează-mă, zise uitându-se la mine.

 Ceilalţi mi-au făcut loc să trec, astfel în timp ce o urmam, ceva de pe braţul ei mi-a atras atenţia. Era o rana, fir-ar să fie! Şi nu era una obiănuită. Era o rană făcută de unul de-al nostru. Un înger i-a făcut asta. Dar cine? Dante? Nu. Nu ar îndrăzni...

 Privirea mi-a alunecat mai în jos, acum descoperind mici tăieturi subţiri de-a lungul încheieturii, aflate în stare de vindecare. Dar, păreau recente. Ce naiba se întâmplase?

  Înainte să mai pot observa şi altceva la ea, se opri şi se întoarse cu faţa spre mine.

 - De ce te tot uiţi aşa ciudat la mine?

  - Ca să pot să te citesc mai bine. Spune-mi Izabell, eşti cumva sinucigaşă? am întrebat privind-o fix în ochii ei albaştri.

 - Poate, dar nu e bine aici. Sunt prea mulţi ochi aţintiţi asupra noastră şi prea multe urechi care ascultă. Urmează-mă şi îţi voi răspunde, a spus dând uşor din cap.