Arsă de vie

A construi o casă

— Nu m-am simţit niciodată atât de bine cu cineva, cum m-am simţit cu Maruan. Şi Nadia adaugă:

— Şi eu, la fel

— Mi-ar plăcea mult să merg să dorm la Maruan şi la prietena sa, mâine dimineaţă luăm micul dejun împreună şi apoi luăm trenul şi ne întoarcem!

— Nu, Laetiţia, ne întoarcem acasă, tatăl tău ne aşteaptă.

— E prea simpatic, mamă, mi-e drag cu adevărat, este gentil, este frumos Ce frumos este, mamă!

Este rândul Nadiei să se agate de mine:

— Mamă, când o să-l revedem?

— Poate mâine sau poimâine. Mama o să aranjeze bine lucrurile, vei vedea.

— Ce zice, Nadia?

— Am întrebat-o pe mama când ne revedem cu Maruan şi ea a fost de acord pentru mâine, nu, mamă? De acord?

— Puteţi conta pe mine. Mama o să aranjeze bine lucrurile

Trenul pleacă, mă uit la ceas, este unu şi patruzeci şi opt dimineaţa. Ele aleargă amândouă pe lângă tren trimiţândule bezele cu mâna. Niciodată nu voi uita aceasta clipă. De când trăiesc în Europa, am prins obişnuinţa ceasurilor şi această obişnuinţă s-a transformat într-un fel de reper aproape maniacal. Memoria îmi joacă atât de des feste pentru trecut, încât notez conştiincios prezentul atunci când este important pentru mine. E amuzant, Maruan voia să ştie ieri la ce oră s-a născut Şi el simte nevoia unor repere. Este un cadou pe care cu greu i l-aş putea face. La asta m-am gândit azi-noapte, în plină insomnie. Tot ce pot extrage din biata mea minte, este că era noapte. Mi se pare că am văzut o lumină electrică pe coridorul acelui spital blestemat, atunci când medicul l-a luat pe fiul meu. Ora este un reflex de occidental, iar la noi numai bărbaţii aveau ceas. Timp de douăzeci de ani a trebuit să mă mulţumesc cu soarele şi cu luna. Îi voi spune lui Maruan că s-a născut la ceasul lunii.

Odată ajunsă îi acasă trimit un mesaj pe mobil, ca să ştiu dacă au ajuns cu bine. Îmi răspunde cu un mulţumesc, noapte bună, pe mâine, pe mâine

E târziu, fetele se duc la culcare şi Antonio nu doarme încă.

— Cum a fost, iubito?

— Impecabil.

— Le-ai vorbit fetelor?

— Nu încă. Dar sunt gata să le-o spun mâine dimineaţă. Nu mai am motiv să aştept, ele l-au plăcut din prima clipă.

E bizar, totuşi ca şi când l-ar fi cunoscut de multă vreme.

— Maruan n-a zis nimic, n-a făcut vreo aluzie la ceva?

— Absolut nimic, a fost formidabil. Dar este straniu că Laetiţia s-a ataşat de el aşa de mult şi Nadia la fel. Erau topite după el. Niciodată nu se comportă astfel cu prietenii lor. Niciodată

— Eşti prea nervoasă

Nu sunt nervoasă. Sunt curioasă. Oare fraţii şi surorile se pot recunoaşte între ei în acest fel? Ce se petrece între ei pentru ca acest lucru să devină atât de evident? Să fie un semn, ceva pe care îl au în comun fără să ştie? Mă aşteptasem la totul şi la nimic în acelaşi timp, dar nu la această afecţiune instinctivă.

— Ar trebui, poate, să mai aştepţi o zi, două

— Nu. Mâine este duminică, o să mă aşez la birou, nu va fi nimeni acolo şi voi vorbi calm cu Laetiţia şi cu Nadia. Vom vedea ce ne dă Dumnezeu, Antonio.

După fiicele mele, vin la rând anturajul, vecinii şi mai ales colegii din biroul unde lucrez de ani de zile. Eu asigur întreţinerea, organizez micile recepţii, sunt acolo ca la mine acasă, iar prietenia patronilor mei contează mult pentru mine Cum să li-l prezint pe Maruan după zece ani?