Îmi arde raiul

Capitolul 43

    Casa lui Jayden a devenit într-un timp atât de scurt, locul pe care îl plac cel mai puțin din Arcane. Când ajungem cu motorul, autorulota e parcată în fața vilei. De fiecare dată când mă gândesc la ea, simt un junghi în stomac. Nu știam cine e Marc cu adevărat atunci când a cumpărat-o, dar am simțit că odată cu plecarea rulotei cu el la volan, relația alor mei s-a dus de tot. Și poate a fost ca o presimțire idioată, dar am avut dreptate.

Acum autorulota stă parcată în bătaia vântului și simt cum mi se strânge inima. Mă opresc în mijlocul drumului și mă gândesc la tata, la faptul că am rămas certați încă de când i-am adus cheia. Jayden mă observă cum mă uit la ea și îl văd cum își strânge gura ca o scoică. Își împletește degetele lungi cu ale mele. Mă simt de parcă m-a trăsnit. Ne uităm amândoi în jos la mâinile noastre împreunate și simt un fior în piept.

— Hai, îmi spune blând și îmi face semn din cap către casă.

Încuviințez și mă trage după el, iar el merge un pic mai în față, acoperindu-mă cu brațul lui. Ușa nu e descuiată, iar Jayden e nevoit să bată cu fierul în lemn.

Mama e cea care ne deschide.

— Am venit să vedem ce face tata.

Ea ne privește mâinile, apoi mă privește pe mine. Mă uit să văd dacă are vreo urmă de vânătaie pe chip, iar ea mă privește cu gura strâmbă. O văd pentru o clipă cum dă să mă ia în brațe, dar se oprește la timp. Și deși inițial asta credeam că o să fac și eu, nu simt deloc să o îmbrățișez. Fiidncă am impresia că nu mai e ea. Arată total diferit. Și mă înspăimântă și mă întristează faptul că nu mai simt să fiu apropiată de ea fizic.

— Ești bine? îi șoptesc.

— Mă chinuiam să-i dau pastila.

— Ți-am spus să i-o bagi în mâncare! șoptește și Jayden.

— Da, dar aseară când am vorbit în sfârșit despre problemele lui mi-a spus că va începe s-o ia de bunăvoie.

Marc stă pe un fotoliu și privește roșu la față undeva pe măsuța de cafea. Are pumnii încleștați pe genunchi. Ne privește pe amândoi, ne privește palmele împreunate, iar apoi mă privește pe mine. Și dacă privirea lui ar fi putut să omoare, nu aș mai fi existat demult.

Jayden se desprinde de mine și îmi simt mâna rece și goală. Îi înșfacă pastila maică-mii din palma ei și se duce în fața lui tata.

— Ia pastila.

Marc dă din cap.

— Nu vreau.

— Dumnezeule, te comporți ca un copil mic! Ia pastila, Jayden silabisește ultimele două cuvinte și i-o întinde sub nas.

— N-o vreau! strigă taică-su, iar vocea lui îmi ajunge până în stomac. Își mărește ochii la el atât de tare, încât am impresia că o să îi iasă din orbite.

Din instinct, îmi vine să ies afară pe ușă, doar ca să nu-i mai aud glasul. Nu suport țipetele și scandalul. Am crescut prea mult în el, încât să mai puterea să suport tensiunea asta. Dar dacă m-aș da în spate, asta ar însemna ca Jayden să vadă că mi-e frică de ce e în jurul lui, iar eu tot ce vreau e să mă apropii de tot ceea ce înseamnă el. Chiar și partea asta.

— Tu nu înțelegi cum mă face să mă simt? vocea i se aude până la etajul al treilea, puternică și cu ecou. De parcă sunt un vid! Mă face să simt nimic de parcă nu sunt un om adevărat, de parcă nu am sentimente. De parcă pur și simplu nu exist! glasul i se frânge, iar o lacrimă îi iese din ochi.