Îmi arde raiul

Capitolul 41

   Ochii ei se măresc și arată de parcă i-am tras o palmă.

   — Cum adică taică-tu iar a împins-o pe mama!? Și cum poți să mi-o spui așa calm?

    — Victoria..., o iau de mâini și ni le împreunăm în poala ei, peste cearceaful rece. Tata e bipolar.

    Se încruntă. Își deschide gura plină ușor, lăsând un mic firicel întunecat între buze. Are aproape aceeași reacție ca a maică-sii și imediat îmi dau seama de unde a împrumutat atâtea gesturi.

    Îi povestesc de problemele lui și de problema cu pastilele.

— Of, Doamne, Jayden! Și mama ce face!? se ridică de jos brusc, impacientată, încă înfășurată în cearceaf. Trebuie să vină acasă.

— Am încercat să-i spun să vină, dar a rămas acolo, Victoria. Îl iubește și vrea să rămână lângă el. I-am spus ce sa facă cu pastilele lui, acum eu i-am dat pastila și un somnifer și o să doarmă rupt.

— Jayden, tatăl tău poate fi periculos?

Mă uit la ea. Nu vreau să-i spun că da, fiindcă lumea ei s-ar nărui și mai mult. E deja destul de impacientată, de ciufulită și dacă de regulă fața ei e deja albă, acum se asortează perfect cu albul pur al cearceafului. Are doar două pete roșii în obraji. Mă uit la palma ei și o văd cum și-a încleștat iar degetele în pumn. Iar își face răni. Mă apropii de ea în doi pași mari, îi iau pumnul și îi deschid degetele.

— Încetează, Victoria!

Opune rezistență și încearcă din nou să le îndoaie, dar o opresc.

— Încetează naibii odată! strig la ea. Tu nu vezi că te rănești?

Îi arăt palma în fața ochilor înlăcrimați. Palma cu urme de sânge proaspăt și roșu, care supurează.

— Nu-mi pasă! se răstește și ea și se desprinde din mâinile mele. Mama e în pericol! Înțeleg că tatăl tău are o problemă și îmi pare rău atât pentru el, cât pentru tine, dar asta nu înseamnă că e scuzabil sau că trebuie să stea lângă el într-o situație ca asta! E justificabil, dar nu scuzabil!

Se desprinde de mine și o văd cum caută peste tot cu ochii.

— Unde-i jacheta roșie?

E atât de impacientată, încât a uitat că i-am dat-o jos în baie, așa că mă duc eu să o iau, apoi i-o ofer.

Își scoate repede telefonul din buzunar, cu mâinile tremurânde.

— Mereu trebuie să existe ceva! Un băiat drăguț tocmai m-a atins, iar apoi aflu că ta-su a împins-o pe mama!

Își ridică brusc privirea, ca și cum a realizat ceva.

— De ce nu mi-ai spus de când ai ajuns? Ai început cu gelozia, apoi m-ai atins când știai!

— Vrei să încetezi odată!? Nu ți-am spus, fiindcă maică-ta nu mai e în pericol! Ea a decis să rămână acolo, iar tata doarme ca mortu'! Și...

Rămân cu fraza în aer, privindu-i ochii albaștri de gheață. Ochii ei îmi aduc aminte de o groază de lucruri albastre. De diamante. De albastrul cerului, când deja se întunecă ușor și se afla stele pe el. De talazuri se oceane.

— Și...? își ridică sprâncenele.

— Și în momentul ăla, singurul lucru care a contat ai fost tu.

Își ridică sprâncenele, dar de data asta de mirare.

— A fost noi.

O văd cum înghite în sec și își ferește privirea.