Speranța atingerii - FINALIZATĂ -

Capitolul 7

      Ajung în timp record la secție, am impresia că am zburat, nu că am condus dintr-un oraș în altul la o oră infernală atunci când oamenii se îndreaptă fiecare la casa sa. Nu-mi pasă cum arăt, nu-mi pasă că n-am lenjerie pe mine, vreau doar să aflu ce mama mă-sii s-a întâmplat de m-au chemat aici din timpul liber. Cobor din mașină și blochez ușile din telecomandă, apoi mă îndrept grăbită spre ușa clădirii. O împing și intru, iar atunci când cei prezenți mă observă o liniște mormântală se așterne printre ei. Toți ochii sunt ațintiți spre mine, unii mă privesc îngrijorați, alții cu milă, iar alții parcă ar lua-o la fugă. Dacă aș trage un foc în aer pun pariu că marea majoritate ar face infarct. Îmi dau ochii peste cap și îmi continui drumul spre biroul meu. Trebuie să aflu ce vor de la mine toți nebunii ăștia, însă înainte de toate poate apuc să-mi schimb ținuta. Mereu las o uniformă în birou, pentru cazuri de genul.

      Descui ușa cu cheia și pășesc in birou, apoi o închid în urma mea și trag draperiile. Mă apropii de birou să-mi las poșeta și telefonul, apoi mă întorc spre dulapul din birou de unde scot un umeraș cu ținuta de serviciu. Prin fusta neagră și o trag pe mine, apoi cu spatele la ușă, în caz că intră careva neinvitat, dau jos rochița și îmi pun sutienul alb repede, urmând să mă îmbrac și cu cămașa albastră. Răsuflu ușurata că am reușit aproape să mă îmbrac fără să mă deranjeze careva și încep să închid fiecare nasture în parte. Strâng din pulpe din cauza lipsei lenjeriei, însă trebuie să îndur. Nu mi-a trecut prin cap să-mi las și o pereche de chiloți la birou, dar îmi trec în lista din minte să fac și asta cât de curând posibil. După ce și ultimul nasture este închis, îmi trec degetele prin părul roșcat și îmi iau telefonul de pe birou și mă îndrept spre ușă. Exact când vreau să apăs pe clanță, pentru a ieșii din birou ușa se deschide și din instinct mă dau doi pași în spate, altfel nasul meu ar fi avut de suferit.
 
      Mă uit nervoasă spre intrarea în birou, însă atunci când îl zăresc pe Monstru în tocul ușii, orice urma de supărare dispare, fiind înlocuită complet de una mai puțin neplăcută. Frica începe să se facă prezentă. Prezența sa aici nu este de bun augur. El niciodată nu apare în secția mea, mai ales fără să-și anunțe prezența. Îl privesc, iar pe chipul său și în ochii săi văd frică, grijă și mai ales milă. Ridurile de pe fruntea sa și din jurul ochilor sunt mult mai accentuate, decât de obicei. De ce toți mă privesc astfel? Ce au toți? A pornit războiul? A murit hamsterul secției? A luat foc fabrica de vinuri? Simt că o iau razna. Fără să-mi mai pot controla nervii, deschid gura și țip ca să mă audă toți cei prezenți:

      —    Spuneți dracului de ce m-ați chemat într-un suflet aici și nu vă mai uitați ca idioții la mine!

      Liniște! Multă liniște! Par eu genul de om care are multă răbdare? Vă zic eu că nu sunt acest gen de om. Îmi încrucișez brațele la piept și trec pe lângă Elton, astfel putând să-i văd pe toți. Unii se prefac că răsfoiesc niște dosare, alții că vorbesc la telefon, iar boboaca secției tocmai vrea să fugă la baie. O prind de mână și o trag spre mine, astfel speriind-o și făcând-o să vorbească:

      —    A evadat...

      Vocea sa este una spartă, abia s-a auzit. Tânăra șatenă nu îndrăznește să mă privească, se uită doar în jos, parcă ceva de pe podea îi atrage atenția. O simt cât de încordată este și parcă și-ar dori ca pământul să se deschidă și să o înghită. Cu greu înțeleg ceea ce spune și nici nu-mi dau seama la ce se referă. Deschid gura ca să o întreb la ce naiba se referă, însă o închid la loc și fac ochii mari atunci când ca un licăr de lumină mi se conturează ideea în cap. Întreg corpul începe să-mi tremure, mintea mi se golește și secvențe peste secvențe mi se învârt în minte. Instantaneu ochii mi se umezesc, văd în ceață, iar pe șira spinării simt cum îmi curge transpirația. Urechile mi s-au înfundat, iar imaginea începe să mi se întunece. Aproape cad din picioare, dacă brațul puternic al lui Elton nu mi-ar fi prins șoldul. Degetele de la mâna stângă îmi alunecă de pe brațul tipei noi, îmi simt corpul ca de gelatină. Aud ca prin vis cum câteva voci mă strigă, însă nu sunt în stare să reacționez. Simt cum două brațe mă ridica de la sol și mă poartă spre un loc anume. Închid ochii și las lacrimile să-mi inunde chipul, îmi așez palmele peste față și îmi rețin un urlet de zile mari. Nu se poate așa ceva! Nu este posibil! Nu, nu, nu... Este tot ceea ce pot gândi acum.
 
      Aud o ușă cum se trântește, apoi pașii persoanei care m-a luat pe sus își continuă drumul, până când simt cum se așază, iar pe mine mă ține în brațe, pe picioarele sale. Îmi dau mâinile de la ochi și îl privesc. Elton este salvatorul meu, el m-a scot din mulțimea care mă privea în sute de feluri și care îmi inhalau oxigenul. Îmi trag nasul și continui să plâng. Vreau să mă opresc, însă nu reușesc. Această zi era una minunată, dar Dumnezeu s-a gândit că îmi merge prea bine și uite cum mi-a dat lumea peste cap. O palmă caldă și mare de-a Monstrului mi se lipește de cap, astfel așezându-l pe umărul drept al său, iar cealaltă palmă continuă să mă mângâie pe spate, în încercarea de a mă liniștii. Plâng cu sughițuri, ceva ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Oricât de puternică sunt, vestea că Ashthon a evadat m-a distrus. Îmi este frică pentru Alexander, pentru mine și nu în ultimul rând pentru toți cunoscuții mei, aici intrând și Elton.