Privește-mă arzând

Capitolul XII

Stau întinsă pe jos de minute bune. Chiriașa mea nu prea are chef de bârfă ca între fete, așa că tot ce fac este să fredonez o melodie ce mi-a rămas în cap încă de când frecventam cluburile oamenilor, privind tavanul mucegăit al acestei celule. De această dată are gratiile ferecate cu lanțuri groase de-a lungul întregului perete, iar corpul ei pare același corp costeliv cu care m-am obișnuit. Scrijelește distrasă ceva pe podeaua din piatră. Nici măcar eu nu înțeleg ce caut aici de bunăvoie, cu demonul acesta care mi-a distrus viața atâția ani la rând. Poate am început să-i agreez prezența sau doar vreau niște răspunsuri? Au trecut atâția ani de când suntem blocate împreună în capul meu, ea mă cunoaște ca în palmă, a văzut și a auzit prea multe lucruri, dar eu nu sunt familiară cu altceva înafara feți ei monstruoase. Mi-am dat seama că viața mi-e înconjurată de alte persoane care în comparație cu ea, mă fac să
n-o mai displac atât de tare. Îmi vine să-mi dau foc, doar pentru că am putut să gândesc asta. La dracu de când îmi doresc să dansez cu inamicul? Deși parcă nici inamic n-aș numi, dar mai mult ca sigur, nici prietene nu suntem. "Te-aș ajuta cu drag în legătură cu împlinirea  dorinței tale!" sunetul vocii ei sparte îmi face să mi se ridice tot părul de pe întregul corp.

-Cât mai ai de gând să-ți pierzi vremea pe aici, până ai să înțelegi că nu am dispoziția necesară ca să-ți țin de urât, copilă? Vocea ei hârâită se aude în ecou. Oftează lung. Cred că prefer zilele când nici nu puteai să ridici privirea din pământ la mine că te-ai fi pișat pe tine de frică! Râde, dar atitudinea ei agresivă nu-mi mai face să-mi înghețe corpul de mult.

-Cred că ar trebui să te obișnuiești cu prezența mea, am de gând să stau aici cu tine în fiecare zi și seară până o să-mi dau seama de ce te ascunzi sub înfățișarea acelui corp, spun impasibilă.

Pufăie.

-Uneori poți fi mult prea perspicace pentru binele tău, dar câteodată ești atât de oarbă cu lucrurile ce se află fix sub nasul tău!

-Cred că și pentru această trăsătură de caracter pot da vina pe cele două persoane ale căror sânge îmi curge prin vene, cei ce m-au abandonat, scuip răstită cuvintele, dar acum nu vorbim despre traumele mele familiale sau care sunt trăsăturile mele de caracter. Dacă voiam să schimbăm impresii, te-aș fi scos la o întâlnire mai întâi, dar acum este vorba de tine și numai despre tine!

-Nici măcar tu nu-i mai învinovățești, nu-i așa? Ai pierdut numărul celor ce te-au abandonat? Ori poate te-ai obișnuit să fii dată la o parte, să nu însemni pentru restul atât pe cât înseamnă ei pentru tine, neghioabo. Râsul ei îmi face inima să mi se strângă. Voi, ființe inferioare, adorați să găsiți vinovați, când răspunsul este atât de evident: Doar tu poți decide cine ești și ce poți sau nu să faci! Așa că privește-mă, Samidha Stayner, așa te vezi tu pe tine. Acest corp care este în descompunere, este fix rodul minții tale, nu ale mele. Așa ai decis tu că arăți pe interior, așa că uită-te cu atenție, spune trăgându-și chipul care nu are o față, cel puțin nu una umană, spre mine printre gratiile ruginite. Fugi de sentimente, le consideri slăbiciunea ta, dar de ce te deranjează atât de tare când si ele fug la rândul lor de tine?

Nu sunt în stare s-o contrazic, mai ales că știam acel tatuaj cui îi aparține, observasem de ceva vreme tatuajul meu cu cei doi șerpi prezent și pe mâna ei dreaptă. Tatuajul al cărui menire este să mă facă să uit că sunt murdară.

-De ce te ascunzi de atâția ani în mine? Îmi întorc privirea tăioasă către întunericul celulei ei. De ce ai ales fix copilăria mea s-o blestemi?

-Hai să jucăm ceva. Tu pui întrebările corecte, iar eu îți ofer răspunsuri, ce zici, copilo?

Pot să jur că am putut observa cum îi strălucesc dinții în întuneric.