Privește-mă arzând

Capitolul I

De ore bune, tot ce fac, este să stau la bar jucându-mă cu degetul într-un pahar, cu o băutură al cărui nume nu sună a nimic omenesc. Până și în lumea mea ar părea cu totul supranatural, ceea ce este greu de imaginat. Pactul cu diavolul ne este tatuat în suflet tuturor locuitorilor din Deneb. Am ales în schimbul puterii, să fim liantul dintre Vega și Altair sau așa obișnuia tata să îmi povestească. Totuși mătușa, Solnets, îl contrazicea mereu. Blestemul nostru este datorat iubirii dintre Țesătoarea Războiului, Vega, ce a coborât pe Pământ și s-a îndrăgostit de un simplu muritor văcar,Altair. Stăpânul ceresc aflând de unirea celor doi, se mânie și trimisese pe cineva să o aducă pe Vega în palatul ceresc, pentru a fi pedepsită, mutând râul de argint pe cer. Văcarul împreună cu cei doi copii au căutat-o, dar în zadar. Sentința lor a fost să nu mai poată să se întâlnească niciodată, astfel țesătoarea a fost pusă să guverneze cerul, pe când Altair să conducă iadul. Locuri pe care nu le vor putea părăsi nicioadată, pentru a nu dezichilibra lumea oamenilor ce se datora armoniei dintre celor două, lume ce le adăpostește viața celor doi copii, acum rămași orfani. Dând dovadă de cruzime, tatăl țesătoarei le- a dezvăluit că o dată la douăzeci de ani le este permis să se vadă pe Deneb, pe așa-zisa stea din cozile unor coțofene, pentru a asista la moartea a căte unui copil, din fiecare generație. Voia să-i învețe o lecție dură: iubirea este doar cealaltă față a unei monede, iar aceasta va aduce mereu cu sine și durerea. Și toate astea pentru că au fost mânați orbește de sentimentele lor egoiste. Mereu când mă gândesc la această poveste, realizez mult mai clar, că "iubirea" nu aduce cu sine nimic altceva decât suferință. Te face să asiști la propria autodistrugere, atât pe interior, cât și pe exterior, favorizând apariția victimelor colaterale. Ca într-un război. Vor exista și această categorie de persoane oricum. M-am scăldat în suferință din momentul nașterii mele și până în prezent. Iubirea pentru mine e ca și cum mi-aș pune de una singură ștreangul de gât. Nu sunt idioată. Iubirea este slăbiciune, iar eu detest ideea de a avea una. Mă ridic de la bar, dar nu înainte de a da băutura peste cap, fapt ce nu întârzie să apară sub forma unui fior ce mă străbate până în vârful degetelor. Mi-am luat doza din muzica muritorilor pe seara aceasta, poate prea mare, deoarece mă împleticesc spre ieșire. Mă lovesc de o mulțime de corpuri transpirate ce sunt mult prea prinse în atmosferă, pentru a mai observa picăturile de sânge ce mi se scurg de la nas până la bărbie. Gustul metalic îmi dansează pe vârful limbii. Tâmplele îmi bubuie fără oprire. Ajung să revăd niște amintiri de la care îmi începe binecunoscutul tremurat. Unul dintre puținele lucruri care ne aseamănă cu oamenii. Indiferent cât te lupți sau fugi, trecutul rămâne neschimbat în mintea ta, cât și în sufletul tău, iar cu cât încerci mai mult să-l ștergi, cu atât mai mult se întinde ca o pată. Crezi că poți fugi de el, dar el te pândește imediat după colț amintindu-ți mereu, că poți să încerci să negi toată viața că nu-i ești pradă ori poți să-ți salvezi aceea energie irosită pe lucruri mult mai importante sau persoane.
Târându-mă în convulsii, ajung pe acoperișul clubului, unde nu mai pot s-o țin mult. Simt cum totul pulsează în jurul meu. Printre picăturile de ploaie, ce se evaporă instant la contactul cu pielea mea, printre lacrimi și peste bass-ul versurilor

"Burn it up, burn it up, like a bludfire
  Light it up, light it up, like a bludfire"

, liniile de pe tot corpul meu prind viață. Parcă urlând cu o voce mută și contorsionându-se, încearcă să îmi ardă materialul subțire al bluzei. Toate persoanele din afara clubului admiră spectacolul de lumini, de o culoare sângerie. Instantaneu îmi apare un zâmbet plin de dispreț în colțul gurii. N-au cum să nu îmi fi mirosit deja locația. Vor veni. Dar sper să nu fie și el printre ei.