Privește-mă arzând

Prolog

CU APROAPE 20 DE ANI ÎN URMĂ...

Era trecut de mijlocul lunii iunie, dar parcă totul era învăluit într-un întuneric, ce aștepta ceva sau mai bine spus, pe cineva. Din negura ce se lăsase, se scursese  un roșu sângeriu îmbrăcând cerul. Ca o piele de șarpe, lumina strălucea anunțând un destin glorios, dar care putea oricând să fie înlocuit de o mare de sânge, ce va avea să înghită și cele mai îndepărtate locuri. Se produsese un dezichilibru, pe care natura îl resimțea ca pe un pumnal înfipt între coaste.

-Syeira, trebuie să rămâi cât se poate de trează! Uită-te la mine,te rog! Pentru el, aceasta auzindu-se aproape șoptit. Cuvintele sunt însă urmate de niște urlete născute din toată agonia, durerea și moartea acestei lumi. Printre suspine și spasme, încercarea ei de a scoate niște vorbe coerente fusese retezată de un alt val de căldură, ce avea o țintă precisă, copilul ei. Avea să nască o abominație. O știuse din secunda în care liniile ca focul îi înconjuraseră pântecul, de parcă îl protejau de posibili ochi curioși. De fapt menirea lor era să protejeze lumea de puterea ce se adunase treptat în mica inimă, ca să nu scape și să învăluiască totul
într-un iad continuu. Erau acolo ca să pună capăt unei vieți dinainte să înceapă, dar ceva nu decursese conform planului celor doisprezece. Syeira nu prevăzuse decizia consiliului, ce va avea să decidă destinul a patru suflete sau poate chiar al întregii omeniri. Nu putuse însă să nu observe cât de mult întârzia Tarak, lucru necaracteristic lui. Moașa de lângă ea se rugase neîncetat cu o privire pierdută, neștiind că nici o zeitate nu ar mai putea interveni, nici de și-ar fi dorit. Cărțile fuseseră deja aruncate pe masă, iar toți șerpii împânziseră locul. Nici măcar cei strecurați din adâncurile iadului nu au lipsit, ca să fie martori. Era clar că avea să se nască cineva de-al lor, fix în anul șarpelui.

Draegna intrase cu respirația tăiată și cu o mină terifiată. Avusese nevoie de câteva secunde ca să perceapă scena desfășurată în fața ei. Atunci fără să apuce să-i dezvăluie Syeirei lucrurile aflate, trăsese mecanic sabia de la spate și cu o îndemânare desăvârșită, îi străpunse pieptul moașei cu atâta furie, de parcă o strânsese o viață întreagă, nu doar pe drumul până la aceste ruine. Cuvintele ei creaseră ecou în toată pădurea:

-O să am grijă să naști în siguranță, iar apoi o să-l ascund pe micuț unde nici însuși Hades nu ar fi în stare să-l găsească.

Syeira dându-și ochii peste cap, îi răspunsese bunei prietene a lui Tarak:

-Chiar a fost nevoie să marchezi nașterea copilului meu cu o altă baltă de sânge? Chiar cu moartea celei care avea să mi-l aducă pe această lume? Tonul ei nonșalant, de parcă tocmai o întrebase despre vreme, fiindu-i total caracteristic brunetei.

Surprinzându-i un mic zâmbet, Draegna își dorise să nu fii fost obligată să il șteargă cu o singură propoziție:

-Sper că ești conștientă de ce mă aflu aici, eu și nu Tarak. Seriozitatea îi se așezase ca o mască de fier, de nepătruns Syeirei și știuse că nu are timp nici de lacrimi, nici de întrebări puse în van.

-De data asta suntem de aceeași parte, buna mea prietenă, așa că dacă e ca o singură persoană să scape vie din asta, aceea va fi copilul meu.

Draegna ar fi voit să-i spună orice ca să-i aline soarta, dar o avea în fața ei, acum, pe însăși "Regina indiferenței, plămădită din toate cicatricile lumești" care nu ar fi acceptat milă, nici măcar pe moarte fiind. Cuvinte în plus nu și-au avut rostul, așa că liniștea ce se lăsase între ele, a fost spartă numai de spasmele și urletele agoniei, dar și de bătăile acelei micuțe inimi.