The ObsessioN

Prolog

   ,,Poți păcăli pe unii oameni tot timpul și pe toți oamenii câteodată, dar nu poți păcăli toți oamenii tot timpul." - citat de Abraham Lincoln

  
    Obsesia, un lucru greu de definit și explicat pentru fiecare dintre noi, e un sentiment, o chestie? Fiecare persoană consideră obsesia ca fiind ceva negativ și deloc bună pentru sănătatea psihică a omului.

 
   Închid ochii plini de durere, auzind sunetele înăbușite de lângă mine și încercând să le evit, îmi întorc capul spre partea opusă, respirând adânc.

   Omul care m-a iubit cu adevărat zace într-o baltă de sânge din cauza orgoliului meu, din cauza mea. Nu reușesc să deschid ochii din cauza fricii însă o mână fermă îmi apucă bărbia și mă forțează să îl privesc direct în ochii impunători și înfricoșător de reci.

   Nu credeam ca se va ajunge la asa ceva, doar din cauza mea, poate sunt eu de vină pentru toate.
Poate nu am curajul să înfrunt latura mea mai rebelă, poate poate și iar poate. Posibilități sunt multe și totuși niciuna nu e corectă, aici nu e vorba de orgoliul meu, sau de mine, ci de obsesia lui față de mine.

   Obsesia diavolului față de sufletul meu odată firav și sensibil, diavolul cu ochii reci și sufletul împietrit de la atâta răzbunare și amărăciune.
Ochii lui ma scanează cu un zâmbet larg pe față, fără însă să îmi de-a ceva de semnalat.

   Se apleacă ușor, lăsându-și greutatea pe mâna ce o situează pe coapsa mea, ca mai apoi sa își lipească buzele într-un mod brutal și ușor erotic de ale mele, simțind mirosul de tutun care îl avea în prezența lui.

   Strâng buzele și fața mi se crispează, mâna lui strânge violent coapsa, astfel deschid gura pentru a lua o gura de aer, moment în care limba lui întra în contact cu limba mea, într-un dans pornit de el.

   Se simte posesivitatea din acest joc, și agresivitatea cu care o menaja lejer. Limba lui face cerculețe, iar dinții lui îmi apuca senzual buza de jos, trăgând de ea dureros de încet. Se desprinde zâmbind ușor spre mine și mă mângâie pe cap.

   Dezgustul față de el este prea dificil de descris, imposibilitatea de-a remarca calitățile la aceasta persoană, îmi pun un semn mare de întrebare. Calitățile lui? Nici măcar nu cred ca exista un lucru asa de amuzant la personalitatea lui, asa s-a născut, așa va fi mereu. Contest sa cred ca el nu s-a născut pentru a crea ceva,ci pentru a distruge, umanitatea, libertatea, puterea de a alege sau altele.

   -Întotdeauna vei fi fetița mea bună! imi zâmbește mângâindu-mi obrazul cu mana lui plină de sânge.

   Mirosul sângelui ma face sa mă strâmb într-un mod, probabil ironic.
Zâmbesc forțat la amuzanta lui afirmație, fiind prea ironică. Mă uit în ochii lui cu încredere și observ cum privirea lui devine din ce în ce mai satisfăcută pe secundă ce trece, privind neputința mea de a mai face ceva în legătură cu el. Planul meu s-a dus pe apa sâmbetei, răzbunarea mea dulce trebuia sa se îndeplinească, insa evenimente care nu-și aveau rostul au apărut de nicăieri cauzând haos.

   -Poate ma crezi bună, însă, numai sunt ca acum trei ani, recunoaște ca nu te așteptai la ceea ce doream sa îți fac, admite faptul ca m-am schimbat din cauza ta, îl privesc ușor amuzată.
-Admit faptul ca nu ma așteptam, dar, uite ce ai făcut, arată spre cadavrul de lângă mine.

   Din păcate ma uit în direcția arătată de el, iar un sentiment de vinovăție amestecat cu ura își face simțită prezența în sufletul meu înecat în destulă amărăciune. Nu eu sunt cea de vină, nu eu i-am spus lui sa îl omoare, asta a fost decizia lui egoista și deloc rațională.

   -Dacă consideri ca decizia ta de al omorî a fost vina mea, înseamnă că probabil ai probleme cu capul, deși nu e probabil este suta la suta adevărat și sigur.

   Știam de la bun început, de când mi-am plănuit răzbunarea, ca va costa mult, probabil vieți, dar tot nu m-am lăsat dusă de acest mic obstacol, și mi-am continuat planul.
Nimic din ceea ce mi s-au întâmplat acum trei ani nu se compara cu aceste mici lucruri nesemnificative, lucruri care nu își mai au rostul. Închid ochii de frustrare, iar mici fragmente din traumele întâmplate, apar neanunțate, transmițându-mi un fior de teamă și tot odată ură.

   Nu a plătit destul pentru ceea ce mi-a făcut și nu am sa mor până nu i-o plătesc cu vârf și îndesat. Nimic in viata nu rămâne neplătit, o sa fie întors cu aceeași monedă, poate și mai grav tuturor celor care au făcut rău.

   -Ți se pare amuzant, când ști că puteai sa fi o fata bună și să mă asculți, iar nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat? Se indeparteaza de mine, bătând in ușa metalica.

    Prietenul lui deschide ușa și dintr-o privire parcă îl înțelege pe el si ceea ce vrea sa facă.

   -Imediat, domnule! răspunde apropiindu-se de mine și luând cadavrul de lângă.

   -Mi-ar fi plăcut sa te fi văzut grețoșată de la faptul ca ai fi rămas cu un cadavru timp de mai multe zile, însă conștiința mea, nu îmi permite.

   Rad, rad grav la auzul celor spuse, era un fel de gluma căci vechiul el, ar fi făcut asta fără sa mai stea pe gânduri sau sa fie condus de conștiința lui.
 
   -Tu, conștiința? Măcar ști ce e aia, rad batjocoritor.

   -Am învățat, draga mea Edana, pe parcursul acestor trei ani, am învățat ca am conștiința. Privește cum prietenul lui părăsește încăperea, rezumându-se de ușa.

   -Chiar vroiam sa mai stam la discuții și sa aud tot ce ai făcut în acești trei ani, dar am o problemă urgentă ce trebuie rezolvată numaidecât.  Sper ca vei lua în considerare propunerea care ți-am făcut-o , este destul de tentantă și de nerefuzat, zâmbește viclean.

   -Da, chiar ca de nerefuzat! zic frustrata.

   -Adio Eda, sufletele noastre se vor reîntâlni la ce a fost odată, la fel și corpurile, îți promit a mea frumoasă Ed.