Convince me to love you

9.Căldura ta

.

.

.

-Te simt că îți este frică.. mă simt prost.

-Nu îmi este frică, a zis Annabella cu respirația întretăiată și vocea tremurândă.

Jeongukk i-a luat mâna într-a lui, arătându-i cât de tare tremura, de fapt. Annabella și-a smuls mâna rapid și i-a cuprins gâtul cu brațele.

Camera lui era întunecată, cu draperiile trase, iar în casă domnea liniștea, părinții lui fiind plecați la țară. Era mijlocul verii, întrucât tricoul lui zăcea undeva pe podea, iar prin rochia incredibil de subțire a Annabellei, simțea sânii ei moi lipiți de pieptul lui.

Inima lui făcea o pauză la fiecare două bătăi.

Sentimentul s-a amplificat atunci când și-a lipit buzele de ale lui.

Așa era de luni întregi: săruturi apăsate și insistente, îmbrățișări mult mai strânse ca înainte și o tensiune sufocantă între ei.

Jeongukk a rupt sărutul brusc. Annabella l-a privit mirată.

-Te comporți ciudat de câteva zile.

-Pentru că te simt cât de agitată ești, și nu sunt în apele mele deloc. Ar trebui să fii liniștită în preajma mea, doar ne știm de atâta vreme..

-Nu ți se pare firesc să am câteva emoții?

-Câteva?! Mă simt prost că nu reușesc să te liniștesc.

Annabella l-a sărutat din nou.

-Pleci în câteva luni.. , a spus ea printre săruturi. Măcar ia asta cu tine.

-O să vă vizitez, a spus el scurt.

Ea l-a privit fix.

-Ești sigur?

Jeongukk a cuprins-o strâns în brațe și a sărutat-o pe umărul gol. Ea l-a tras de umeri deasupra ei. Și-a fluturat genele și i-a mangâiat pielea fina. Jeongukk a sărutat-o pe frunte, apoi i-a asaltat buzele.

-Doamne, te ador..

♡

Annabella s-a răsucit toată noaptea în patul ei. Singură. 

Viscolea afară, iar gândurile dinainte de culcare nu i-au alimentat visele deloc într-un sens bun. Toată noaptea l-a visat numai pe Jungkook. Atunci când erau copii, știrile pe care le vedea pe internet cât timp a fost plecat (și despre care l-a mințit că nu le-ar fi văzut), zvonurile despre el, zilele în care se baricada în camera ei atunci când el venea acasă, iar ea își obliga părinții să îi spună că este plecată din oraș ca mai apoi să îl urmărească de la fereastra ei și să îl blesteme, dar cel mai mult, zâmbetul și înălțimea impunătoare cu care a asaltat-o atunci când a apărut în fața ușii ei. Amintiri pe care le-a ascuns demult într-un colț foarte adânc al minții ei. 

S-a trezit brusc.

Ceasul de pe noptiera ei arăta 04:32. Bernard sforăia pe podea. 

Cu inima bubuind în piept și cu un sentiment pe care îl considera pierdut de cinci ani de zile, și-a înșfăcat telefonul și a apelat ultimul număr la care se aștepta. După ce a sunat preț de câteva secunde, a închis rapid și l-a aruncat în dulapul din fața patului. Bernard a tresărit.

Era o idioată. Una foarte mare chiar. 

După luni de zile de terapie și lecții de auto-control, ce era mai rău în ea ieșea la suprafață. Când în sfârșit începea să se simtă liberă. Și asta numai din cauza unei discuții la ceai cu mama ei și a unor mușchi bine definiți.