Prințesa Norilor

Capitolul XXVIII: Să ai încredere în dușman

       Cu privirea lui tăioasă putea îngheța până chiar și sufletul Diavolului. În ochii lui ca un abis nesfârșit se vedeau acum doar flăcările Iadului mocnind și se auzeau subtil țipetele disparate ale sufletelor torturate acolo. Postura lui era vânjoasă, care emana prin toți porii numai cruzime. Stătea picior peste picior pe un tron din numeroase siluete vagi, ușor transparente, dar care nu aveau chip sau formă anume. Acele siluete erau de fapt suflete adevărate pe care le controla și care scoteau gemete chinuite, încercând să implore ajutor. Roba lui neagră și lungă ce îi acoperea întreg trupul îl făcea să arate ca un suveran fără pic de compasiune. Într-un contrast îngrozitor cu ochii și tronul lui, coasa acestuia îl făcea să semene cu Îngerul Morții care ținea în mâini balanța echilibrului dintre viață și moarte.

       Astelle și Fenwick se aflau în fața lui ca doi copii neascultători. Tânăra încă era în forma ei coruptă și oricât de multă răzbunare și îndârjire ar fi avut, curajul ei pieri când își aținti ochii asupra irișilor lui Azlak. Aripile sale sângerii și le lăsă să atârne blege pe lângă corp, gestul ei semănând cu al unui cățeluș speriat care pleca cu coada între picioare. Știa că privirea prietenului său nu fusese adresată ei, însă pielea tot i se zvârli. Își umezi buzele, apoi înghiți în sec și își roti capul în căutarea vinovatului.

       Fenwick nu putea să se miște în niciun fel din cauza manipulării lui. Avea doar ochii măriți, iar zâmbetul său inocent nu și-l mai putea menține la cât de frică îi era. Clipea rar și se uita la spiritele din tronului lui. În doar câteva clipe Azlak făcuse rost de acel tron interesant de înfiorător. Poate că prințesa auzea doar gemete chinuite, dar pentru Maestrul Condeier răsuna altceva: ,,răzbunare".

       Răzbunare? Pentru cine? Pentru mine? se întrebă Astelle buimacă, deslușind cu greu ce rosteau.

       Și pe bună dreptate, Dragonul Morții strânsese acolo doar spiritele ce aveau socoteli neîncheiate cu Fenwick. Acolo erau suflete și ale oamenilor, și ale îngerilor, și ale demonilor, căci nu pe toți reușise să îi elimine definitiv așa cum și-ar fi dorit.

       Brusc Azlak se ridică de pe tron asemenea unui împărat de temut, lăsând la iveală un mic zâmbet sadic. Doar cu o simplă mișcare din mână și toate spiritele putură să se miște din loc, fără a mai fi obligate să mențină forma unui tron. În loc să fugă, ele aleseseră să dea ocol bărbatului pe jumătate demon alb. Astelle se dădu la o parte, pășind mai în spatele prietenului său. Se ținu de unul dintre umerii lui de parcă ar vrea să fie protejată de el, fiindcă nu știa ce se întâmpla. Brunetul își întoarse capul spre prințesă, chipurile celor doi fiind la o distanță mică unul de alta, astfel simțind suflul unul altuia în obraji. Tânăra înghiți în sec, încercând să nu facă un pas în spate, însă se îmbărbătă și își susținu capul ridicat și ochii fixați asupra lui.

       — Vrei să-l trimit în Iad? I-am pregătit un sejur minunat alături de toți cei cărora le-a făcut viața un calvar sau a încercat să scape de ei. Vor avea ocazia să se răzbune pentru tot ce a făcut Fenwick, rosti Azlak cu o satisfacție enormă în glasul lui.

       Apoi acesta gesticulă scurt cu vârful coasei sale spre spirite. Îngerul urmări tăișul, în timp ce îi dădu drumul robei lui de care se agățase până acum ca o pisică speriată. Se îndreptă de spate, încercând să fie la același nivel cu superioritatea și asprimea pe care Azlak o emana față de tatăl ei, văzute doar la un adevărat suveran.

       — Sunt mai mulți de atât, continuă să explice cu vocea lui groasă și profundă, văzând că nu primea niciun răspuns de la amica sa. Spiritele astea sunt doar un număr infim din cele cărora le-a făcut viața un iad. A crezut că a scăpat de ei doar modificând niște destine, dar nu s-a asigurat dacă într-adevăr i-a distrus din existență.