Prințesa Norilor

Capitolul VIII: La un ceai al adevărului

        Privi cu coada ochiului în stânga și în dreapta într-un mod discret, dar de mai multe ori. Răsuflă ușurată, văzând că nimeni nu-i acorda atenție, așa că scoase dintr-un săculeț magic o oglindă. Aceasta avea o formă rotundă, cu rama bătută cu modele ale unor trandafiri stacoji din rubin. La prima vedere părea o oglindă obișnuită ca cele ale oamenilor, poate doar mai extravagantă, însă aparențele erau mereu înșelătoare. Era magică și cu ea putea spiona pe oricine doar cu un singur nume al persoanei respective. Partea bună era că cel pe care-l spiona nu o auzea dacă vorbea. Existau astfel de oglinzi care erau special pentru comunicare, în așa fel încât cel care apărea în ea o putea auzi. Cea a Astellei era una cu care doar spiona.

       Cu un nod în gât, rosti în șoaptă numele lui în limba îngerilor. Oglinda se încețoșă brusc pentru câteva secunde, dar când își reveni, în ea apăru un bărbat cunoscut, ce dădea dovadă de o seriozitate nemaiîntâlnită, fiind misterios și excentric cât cuprindea – Azlak în persoană. Părea că aștepta ceva, însă de data aceasta nu mai era însoțit de Îngerul Morții. Probabil se despărțiseră pentru a acoperi o arie mai mare al persoanelor cărora trebuiau să le fie luate sufletul sau poate, pur și simplu, oglinda nu era suficient de puternică încât să-l surprindă și pe el. Se afla într-un oraș suprapopulat, căci stătea pe marginea unei șoseli, iar multe vehicule treceau una după alta, câteodată de abia înaintând. Ciudat era că nimeni de acolo nu-l vedea, căci rar existau persoane care puteau face asta, printre ei se număra și Astelle.

       Prințesei îi îngheță sângele în vene și își tot răsucea pe deget o șuviță de păr. Întoarse repede oglinda pe dos în timp ce spuse ceva în limba îngerilor ca să dispară acele imagini. Făcu un exercițiu de respirație ca să se liniștească, însă mâinile îi tremurau ușor de teamă. Avea să se întâmple un mare accident pe Pământ acolo, unde era Dragonul Morții. Acum regreta că își satisfăcuse curiozitatea legat de ce făcea fostul ei prieten. Credea că iar mișuna prin castel pe urmele lui Fenwick să-i facă cine știa ce. Se înșelase teribil și remarcase cu ochii ei că brunetul era ocupat cu ce știa să facă cel mai bine. Măcar acum avea să-și vadă tihnită de petrecerea cu ceai care avea loc alături de tatăl ei și de îngerii considerați în Regatul Norilor drept cei mai buni scriitori ai destinelor.

       Pentru a lua titlul de ,,cel mai bun scriitor" era nevoie de multă străduință și trebuia să aibă o imaginație foarte bogată, să fi fost perseverent, să fi știut cum să rezolve conflicte și să fi făcut față stresului. Cel puțin acestea erau doar principalele atuuri ale unui scriitor, trebuiau să mai știe pe de rost întreaga carte cu reguli a tărâmului. Era o imensitate de carte, având în jur de zece mii de pagini. Primele o mie erau despre regulile tărâmului și unele lucruri explicate despre Regatul Norilor în general. Restul paginilor îi învățau în amănunt ce trebuiau să facă într-o anume situație în care ajungeau cu scrisul destinelor. De exemplu, ce să facă un scriitor dacă un demon își băga coada acolo unde nu-i fierbea oala și influența oamenii să păcătuiască. Evident, cei din Regatul Norilor nu îi puteau ajuta mereu pe pământeni sau să-i scoată din toate situațiile, oricât de mult și-ar fi dat silința să schimbe destinul acolo unde se implicaseră cei din Iad. Îngerii croiau drumul oamenilor, iar demonii îl pavau cu primejdii și păcat, apoi era doar la alegerea oamenilor dacă se lăsau sau nu influențați de ele.

       Din senin simți ceva rece și metalic pe umărul ei. Tresări cu un icnet de uimire și se prinse de masa din fața ei atunci când aproape căzu de pe scaun. Noroc că cel care o speriase îi prinsese scaunul de spătar înainte să se întâmple un accident. Șatena își îndreptă atenția încet spre vinovat, cu tragere de inimă, însă expiră ușurată când își văzu prietenul. Florys îi aruncă un zâmbet strâmb și-i puse scaunul în poziția normală, apoi își luă mâinile de pe el. O salută politicos și își ceru scuze pentru acea spaimă. Nu se putu abține să nu facă o mică glumă – nesărată, ce era drept – despre rochia ei roz, ca a unei păpuși despre care auzise că pe Pământ erau la modă. Verișoara gărzii care de abia începuse să scrie destinul îi povestise că aflase despre aceste ființe ciudate din plastic pe care majoritatea fetițelor de pe Pământ le adorau.